În 34 de județe din 43 a fost declarată starea de calamitate. Anul ăsta – până acum cel puțin, Dumnezeu a fost, parcă, mai binevoitor față de noi, scutindu-ne de ceea ce devenise aproape o tradiție. Inundațiile. Inundațiile în valuri succesive, începute când încă mai e la datorie iarna și sfârșite odată cu sărbătorile de iarnă. Dumnezeu nu ne-a mai dat apă cu prisosință. Ne-a luat-o. Pământul, însetat, s-a uscat ca-n Africa, iar culturile s-au pălit și și-au dat duhul pe cea mai mare suprafață neirigată din Uniunea Europeană. Ideea udării porumbului cu cana, lansată pe vremea lui Ceaușescu tot într-o vară ca asta, e o aiureală. Țăranii privesc împietriți cum soarele le spulberă și ultima nădejde de a pune ceva în hambar pentru iarnă. Într-o economie autarhică precum a noastră, în care țăranul nu cumpăra decât ce nu-și poate produce el, în gospodărie, perspectiva este mai mult decât sumbră. În urmă cu 61 de ani, o secetă asemănătoare a făcut mii de morți de foame (!) și a făcut să plece în bejenie, în căutarea unei bucăți de pâine, zeci, sute de mii de oameni. Abia se terminase războiul și țara fusese cotropită de învingători, și ei flămânzi, dar deloc dispuși să flămânzească în continuare pentru cei învinși. Probabil că astăzi nu va mai muri nimeni de foame, Doamne Ferește, dar proporțiile dezastrului ne fac să ne gândim că, la urma-urmelor, nimic nu s-a schimbat fundamental într-o țară pe care progresul și civilizația n-au scos-o de la cheremul vremii. Țara se usucă cu râurile pline de apă – asta este tragedia. Tot ceea ce s-a încercat pe vremea lui Ceaușescu, în materie de irigare, s-a dus pe apa sâmbetei într-un an sau doi în care țăranul român și-a reconstituit dreptul de proprietate asupra a ceea ce-i răpise statul comunist, printr-o acțiune bezmetică și iresponsabilă de distrugere a rețelelor și a stațiilor de pompare. Arheologii mileniilor viitoare vor trăi o mare enigmă dezgropând sutele de țevi de aluminiu puse la păstrare în fundul grădinii în nădejdea unei întrebuințări incerte și vor decreta zona Bărăganului ca leagănul unei ciudate culturi a aluminiului. Acum, apa n-are prin ce să curgă ca să ajungă la ogoarele acelorași țărani, canalele sunt înfundate, stațiile de pompare au rămas doar ca amintiri, iar Guvernul face planuri mari de integrare a agriculturii românești în aceea a continentului. |