Democraţia românească îşi completează 'petele albe' de pe harta strategiilor electorale cu o nouă situaţie: retragerea unui candidat la preşedinţie în plină campanie, cu mai puţin de două luni înainte de scrutin. 'Defecţiunea' lui Constantinescu, din 2000, nu poate fi considerată un precedent. În primul rând pentru că acesta nu-şi anunţase, formal, candidatura. În al doilea, pentru că nu dispunea de suportul pe care-l avea Stolojan: la 'degajarea' liberală el deja nu mai miza pe susţinerea democrată - Roman considerând că i-a venit momentul prielnic - rămânându-i să conteze doar pe suportul ţărănist - adică al acelui partid care, deşi nu fusese singur la guvernare, îşi asumase cu stoicism toate bilele negre ale acesteia. În atare condiţii, înscrierea în competiţie împotriva unui Iliescu, care venea cu toate pânzele sus, friza donquijotte-ismul. Numele lui Stolojan, ca posibil preşedinte, se vehiculează deja de vreo trei ani, practic de la preluarea preşedinţiei liberale de la Valeriu Stoica. Într-un fel, aceasta a şi fost raţiunea schimbării la vârf din partid: de a oferi o soluţie mai credibilă decât toate celelalte variante compromise sau 'accidentate' în defunctele faze premergătoare. Neînregimentat politic, Stolojan rămăsese în memoria electoratului ca un tip hotărât, inflexibil la presiuni sindicale sau de altă natură, neînregimentat în vreo facţiune de interese economico-politice. De aceea, la constituirea Alianţei liberalo-democrate, s-a convenit practic, că era candidatul ideal care să înfrunte propunerea social-democrată pentru preşedinţie. Stolojan a încercat din răsputeri să se integreze în aces rol, încercând să-şi modifice atitudinea şi limbajul într-o variantă ce nu-i era proprie. Devenise, deja, clar, că nu este omul potrivit pentru o bătălie de asemenea duritate şi dusă cu asemenea lipsă de menajament. Atacurilor sale directe le lipsea ceva pentru a convinge. Cred că el însuşi a resimţit aceste handicapuri ce l-au condus, în cele din urmă, spre decizia anunţată duminică. O decizie care a venit ca o lovitură de măciucă, atât în capul suporterilor, cât şi cel al adversarilor. Pentru Alianţă situaţia devine nu delicată, ci de-a dreptul disperată, în condiţiile în care nu mai are, practic, pe cine să arunce în luptă, păstrându-şi şansele din sondaje. Ultima soluţie - şi probabil nu cea mai fericită, va fi ca Băsescu să preia şi acest rol, într-un meci în care joacă pe toate posturile. De partea cealaltă lucrurile nu stau mai strălucit. Departe de a fi o rezolvare, retragerea lui Stolojan complică lucrurile presupunând modificarea întregii strategii electorale, construită în principal pe datele acestuia. Totodată, apariţia unui alt candidat, în condiţiile de criză actuale, poate genera un curent de susţinere superior celui de care a beneficiat Stolojan, derivând dintr-o tendinţă naturală de echilibru.