Ultima carte scoasă din mânecă în jocul plin de cacealmale pe care-l practică preşedintele cu premierul pe care l-a forţat să formeze guvernul, este Teodor Stolojan. Povestea vieţii şi activităţii politice a lui Theodor Stolojan este una interesantă. Revoluţia l-a prins la BNR, unde se ocupa de conturile în valută ale dictatorului, cum spun unii, în fapt ale României, pentru că nimeni n-a reuşit să scoată la iveală vreun cont pe numele lui Ceauşescu. A ajuns în această poziţie graţie seriozităţii şi unei bune pregătiri profesionale. Aceleaşi calităţi l-au propulsat spre fotoliul de ministru al Finanţelor, în cel de-al doilea guvern Roman, din care a demisioant, după doar câteva luni, datorită confuziei existente la nivel decizional în legătură cu politica economică în tranziţie. Gestul, considerat de frondă, l-a calificat pentru o revenire în forţă, în momentul în care cabinetul reformist al premierului Roman a fost răsturnat de forţele conservatoare ale FSN-ului, cu sprijinul direct al minerilor lui Cosma. Stolojan a devenit el însuşi un premier de tranziţie, însărcinat cu gestionarea ţării până la alegerile generale care trebuiau să dea ţării primul parlament şi primul guvern constituţional. De-a lungul celor 11 luni cât s-a aflat la Palatul Victoria, Stolojan nu s-a remarcat decât prin rezistenţa îndârjită în faţa presiunilor sindicale şi prin gestul disperat al confiscării valutei într-un moment în care ţara s-a aflat în pragul colapsului economic. Plecat ani buni într-o slujbă bine plătită la Banca Mondială, de Stolojan nu s-a prea mai auzit până în campania electorală din '96 când l-a susţinut pe Iliescu. A revenit în politică în 2000, candidând la preşedinţie şi obţinând un scor modest. Relansarea i-a adus-o Valeriu Stoica, atunci când a considerat că un Stolojan ar putea fi soluţia revigorării liberale: un tip care să nu cedeze în faţa presiunilor până când va cădea lat sub birou, vorba sa. A fost o idee bună, PNL-ul reuşind să se readune şi să atace campania electorală din 2004 de pe prima poziţie a unei opoziţii unite de nevoie. Pactul Stolojan-Băsescu a fost cheia acestor alegeri şi, paradoxal, defecţiunea liderului liberal a fost aceea care i-a dat lui Băsescu şansa să devină locomotiva formaţiunii câştigătoare. Îmbolnăvindu-se exact la ţanc, Stolo a revenit pe o poziţie subalternă, de simplu consilier la Cotroceni, ţinut pe poziţie pentru a fi asmuţit, când era cazul, împotriva neascultătorului partener de la guvern. După câteva încercări nereuşite, Stolojan iese din nou la atac, afirmând şi el că a greşit când l-a lăsat pe Tăriceanu succesor şi încercând să genereze un curent care să-l înlăture pe acesta de la cârma partidului pentru a-i relua locul. Intenţie deşartă. Stolojan nu are - cu excepţia lui Băsescu - susţinerea necesară pentru un astfel de demers. PNL-ul este, majoritar, grupat în jurul celui care conduce jocul şi oferă privilegiile. Stolojan nu mai are ce oferi. Nici măcar amintirea unui premier rezistent la presiuni. Tăriceanu însuşi se dovedeşte bine dotat la acest capitol. Şi tot mai conştient că regulile jocului s-au schimbat, iar Cotroceniul şi-a pierdut mare parte din influenţa cu care era creditat prin tradiţie, nu prin Constituţie. Oricât ar părea de dur termenul, Stolojan dă tot mai mult impresia de produs cu termenul de garanţie expirat, iar 'mentorul' său, sentimentul că este un vânzător de asemenea produse.