În 1990 au fost trei. în 1992 - ºase. În 1996 - ºaisprezece! Dupã cum se profileazã deja lucrurile, campania electoralã din acest an va alinia la startul prezidenþialelor vreo douã duzini de candidaþi. Deie Domnul sã nu-mi fie gura auritã, dar reglementãrile noastre constituþionale permit oricãrui veleitar, chiar oricãrui psihopat, sã candideze pentru cea mai înaltã demnitate în stat, transformând scrutinul, dintr-o competiþie a competenþelor, într-un circ ambulant.
Mai sunt cel puþin nouã luni pânã la data posibilã a alegerilor ºi anunþurile candidaturilor se înghesuie în fiecare zi pe prima paginã a jurnalelor. Ieri capul de afiº l-a deþinut Ciorbea. Formaþiunea sa - ANCD - desprinsã din PNÞCD, dupã înlãturarea sa din fotoliul de prim-ministru, manifestã o încredere aproape misticã în faptul cã dl Ciorbea, ºi nimeni altul, este personajul mesianic ce va sã salveze România.
Este o iluzie deja cunoscutã. ªi sindicaliºtii au crezut, în perioada '92-'95, cã doar dl Ciorbea este capabil sã dea piept cu Puterea, s-o înfrângã ºi sã obþinã de la ea sporurile ºi compensãrile dorite de clasa muncitoare. ªi CDR-ul a crezut cã, odatã devenit primar al Capitalei, dl Ciorbea va spãla „ruºinea Halaicu" de pe obrazul oraºului ºi-1 va purta spre noi culmi de civilizaþie ºi de recunoºtinþã faþã de opoziþia unitã, victorioasã în faþa hidrei pedeseriste. ªi dl Constantinescu a crezut cu tãrie faptul cã un prim-ministru mai bun pentru Coaliþia ajunsã la putere, decât dl Ciorbea, nu se va gãsi oricât de minuþios se va cãuta. A venit, deci, rândul ANCD sã creadã în steaua politicã a dlui Ciorbea, o stea care abia mai pâlpâie la capãtul unui tunel fãrã sfârºit.
Nu este, desigur, vina dlui Ciorbea. Domnia sa a fost remarcabil de egal cu sine însuºi, pe tot acest traseu sinuos, ce l-a purtat dintr-un modest birou de procuror pânã la scãrile Cotrocenilor. ªi nu are nici o vinã cã vreo sutã de mii de naivi se vor pãcãli din nou semnând listele de alegeri pentru candidatura sa la preºedinþie.