În alocuţiunea sa de la reuniunea organizată de prestigioasa publicaţie “The Economist”, preşedintele Băsescu a subliniat preocuparea sa pentru reforma statului.

Reformarea asta a statului a devenit - la fel cu “datoriile suverane” - o marotă verbală a preşedintelui. Mie mi-l sugerează pe Ilie Moromete ieşind dimineaţă în ogradă să tragă o ţigară şi adresându-se gânditor cailor, oilor şi găinilor din jur: trebuie să ne reformăm! După care îmbucă ceva şi pleacă unde are treabă.

Reformarea asta e o chestiune cu schepsis. Ea presupune schimbări. Şi nu în favoarea celor care sunt principalii beneficiari ai sistemului existent. De aici şi rezistenţa îndârjită a acestora. De câte ori aude sugestia asta de la şeful său, premierul Emil Boc se gândeşte cum o să împace demersul respectiv cu nevoia de a asigura stabilitate şi beneficii clientelei politice de la care aşteaptă ajutorul pentru câştigarea viitoarelor alegeri. Până acum “reforma” s-a rezumat la tăierea lefurilor bugetarilor şi la îngheţarea pensiilor. Statul român însă consumă doar cu funcţionarea ministerelor 500 milioane de euro anual. Nimeni n-are pretenţia absurdă să se desfiinţeze ministerele şi să rămână miniştrii muritori de foame. Dar Guvernul, în structura sa, este primul care ar trebui reformat. Şi a adus la nivelul schimbărilor produse în societate. Or, Guvernul este structura cea mai anacronică. Mari diferenţe faţă de structurile sale dinainte de Revoluţie nu există – cu excepţia desfiinţării multelor ministere economice, sucombate odată cu economia. În rest, acelaşi peisaj. Oare este nevoie neapărat, de 17 sau 18 ministere câte sunt? La ce serveşte o atare structură în domenii ce nu mai sunt reprezentative? Un Executiv cu maxim 8-9 ministere, cele de bază, n-ar fi mai simplu şi mai lesne de operat?

Tot dl Băsescu ne vorbeşte despre cei 1,4 milioane de bugetari pe care i-a moştenit Boc de la Tăriceanu şi despre cele vreo 2-3 sute de mii de disponibilizări făcute până în prezent. Disponibilizarea în sine este o prostie care nu ajută cu nimic o mai bună funcţionare a structurilor, atâta timp cât nu ştim care este nivelul real al dotării cu personal – cel care poate asigura optima funcţionare. Or, în cazul unei administraţii nerevizuite, e aproape imposibil să cunoşti limitele optimale ca să poţi acţiona în această direcţie. Un stat cu prea puţin personal ar fi la fel de păgubos ca unul cu prea mult. Iar beneficiarul – actuala Putere – nu are nici un interes să facă modificările care i-ar ridica în cap clientela proprie.

Aşa încât reforma statului are toate şansele să rămână un subiect de meditaţie moromeţiană…