Faza activă la care au trecut, după ani de imobilism sau de compromisuri, principalele instituţii de represiune ale statului, ridică o serie de probleme.Conceptul de represiune vine direct de la tipicul statului comunist în care noţiunea era înţeleasă ca un mijloc infailibil de apărare a 'cuceririlor revoluţionare' şi a ordinii instaurate de autorităţile totalitare. Drepturile statului prevalau în mod absolut în faţa celor ale cetăţeanului şi aproape orice era permis şi prevăzut sau tolerat de lege dacă viza suprimarea oricărui fel de opoziţie. Pentru că opoziţia nu exista, sau nu îi era permis să existe.Braţul înarmat al ordinii comuniste era format din Securitate - tot mai retrasă, în ultimii ani, în spatele celorlalte instituţii - procuratură şi miliţie. Justiţia avea doar sarcina să valideze ceea ce constatau, prin forţă, teroare, presiune psihologică şi fizică, 'organele'. În mintea oamenilor miliţia/poliţia şi procuratura au rămas ca purtătoare ale acelor metode care mai dau coşmaruri generaţiilor care au traversat perioada ridicărilor în miez de noapte, a percheziţiilor fără mandat, a încarcerărilor fără decizii judecătoreşti, a condamnărilor fără probe şi detenţiilor fără motiv!Evident că dorim - ba chiar este obligatoriu, cel puţin în percepţia intrării noastre în familia democrată europeană - ca astfel de lucruri să nu se mai repete. Ca ele să fie înlăturate prin prevederi legale limpezi şi prin respectul neabătut al acestora. Reforma pornită în justiţie şi în administraţie a făcut paşi mari, dar nu suficienţi. Prin oameni şi mentalităţi, ambele domenii rămân în urma realităţii şi menţin sentimentul unei societăţi controlate prin metode abuzive. Nici măcar cele mai nobile obiective - lupta împotriva corupţiei sau siguranţa naţională - nu permit abateri de la litera legii şi de la respectarea drepturilor omului. Or, ceea ce se întâmplă de vreun an încoace aduce nenumărate exemple de abuz sau de încălcare/necunoaştere a regulilor jocului. Doar dacă e să amintim cazul unui Hayssam, adus în instanţă cu perfuzii, într-o situaţie în care este deja condamnat fără posibilitate de recurs doar pe baza unei ameninţări publice a preşedintelui la adresa medicilor, al obstinaţiei cu care procurorii doresc încarcerarea lui Patriciu şi a colegilor săi americani, după doi ani de anchete în care puteau obţine toate probele posibile, sau încarcerarea lui Tender, în condiţiile în care acesta a respectat toate deciziile luate în legătură cu el, prezentându-se la audieri, pe baza unei ascultări cel puţin neclare dacă nu chiar dubioase. Probabil că aceste abuzuri au ca motiv acoperirea neputinţei acestei instituţii de a o demonstra vinovăţiile celor urmăriţi. Dar ăsta e jocul democratic: până şi drepturile celor mai răi sau a căror vinovăţie pare evidentă, trebuie respectate. Faptul că oameni aparţinând acestor instituţii simt nevoia să vină în 'întâmpinarea' unor dispoziţii sau dorinţe ale unor politicieni, nu e de natură să întărească ideea că justiţia devine cu adevărat independentă şi că împarte dreptate şi nu favoruri. Altminteri, stafia statului miliţienesc va continua să ne bântuie şi să ne avertizeze că oricând, oricare dintre noi poate cădea victimă colaterală în bătălia cu marile racile, nu prea clar definite.