Ar fi de-a dreptul comicã pretenÞia cuiva ca spitalul sã aibe o ÎnfãÞiºare prieteneascã, atractivã. Acest lucru poate fi valabil pentru orice altã instituÞie În afarã de cimitir sau de puºcãrie. Chiar dacã În prima dintre ele, aspectul nu mai conteazã. Pentru subiect. De la cea de-a doua, Însã, aproape toate formele de organizare socialã au Împrumutat câte ceva. Este "spiritul penitenciar" care ne ordoneazã În ºcoalã, la armatã, la locul de muncã ºi chiar acolo unde ne aduce suferinÞa ºi speranÞa Înlãturãrii ei. Ordinea ºi disciplina - ceea ce Înseamnã aliniere, cearºafuri bine Întinse, papuci frumos aºezaÞi, noptiere bine aranjate ºi atitudine plinã de respect faÞã de ierarhii - par sã simbolizeze, chiar ºi astãzi, eticheta de calitate a actului curent de asistenÞã medicalã spitaliceascã, aflat ºi el În malaxorul buimac a ceea ce credem cã Înseamnã "reformã". Dupã '89, asistenÞa medicalã a evoluat confuz, trasã Înainte sau Înapoi nu de programe sau de legi, cât de iniÞiativa sau lipsa de iniÞiativã managerialã, de priceperea sau nepriceperea administratorilor, de luptele mai mult sau mai puÞin surde pentru privilegii ºi afirmãri. Spitalele româneºti n-au avut niciodatã atâÞia bani câÞi le trebuiau, dar parcã niciodatã aceastã discrepanÞã n-a fost mai mare ca acum. Acolo unde s-a stat cu mâna Întinsã la autoritãÞi, le-a cãzut tavanul În cap bolnavilor. Unde, Însã, oamenilor le-a pãsat, s-au putut produce schimbãri mari cu bani puÞini. Dar bine folosiÞi. N-a fost ºi nu este o regulã. Omul sfinÞeºte ºi blestemã locul. Unele spitale s-au urâÞit ºi le-au rãpit ºi le rãpesc bolnavilor din zilele rãmase. Altele se prezintã Însã rezonabil, sau chiar bine, fãrã a face din ÎnfãÞiºare un scop În sine. Reforma a mers ºi merge În ritmul oamenilor ºi al banilor. Ceea ce stã, Însã pe loc, sau se miºcã cu dificultate este reforma mentalitãÞii. Efortul de dublare a competenÞei profesionale cu veritabilul spirit al caritãÞii. Este, desigur, mai greu sã-Þi ºi iubeºti aproapele, nu doar sã-i redai speranÞa. Dar o adevãratã medicinã nu se poate face altfel. Medicul este intermediarul nostru cu divinitatea. El ne comunicã sentinÞele celui de sus. El le ºi duce adeseori la Îndeplinire. De la el aºteaptã omul simplu ºi neajutorat nu doar tãietura precisã, ci ºi vorba bunã. Gestul de ÎnÞelegere ºi compasiune. Atunci când aceste lucruri vor intra În uzul curent, când atenÞia va copleºi indiferenÞa, când pacientul va deveni cu adevãrat o entitate umanã, vom putea spune cã reforma poate sã Înceapã. Pânã atunci nu putem vorbi decât de reparaÞii.