ªtiþi bancul cu tipul care sunã la uºã ºi, când iese locatarul, îi spune conspirativ: „Trandafirul a înflorit!”? Iar acesta, dupã un moment de derutã, se lãmureºte ºi exclamã: „Ah, îl cãutaþi pe Popescu-spionul? Vedeþi cã stã un etaj mai sus!”
Aºa ºi cazul nostru de spionaj, care a pus pe jar presa de actualitate în panã de subiecte majore. Dacã stai puþin sã cântãreºti lucrurile, toatã afacerea asta cu subofiþerul Floricel care-i vindea secretele militare ale României unui spion bulgar care, culmea, era ºi agent al serviciilor româneºti ºi care, la rândul lui, le vindea, mai departe, unei „puteri nealiate”, aruncã lucrurile într-un derizoriu cu care ne-am obiºnuit pentru aproape orice domeniu.
Aº pleca mai întâi de la ideea de „secret militar”. Ce mai poate constitui „secret” din ceea ce mai este zdrenþãroasa nostrã armatã? Amplasarea unitãþilor care au mai rãmas? Efectivele? Planurile de antrenament? Pe cine ar mai putea sã intereseze astfel de lucruri, într-o epocã în care nici mãcar nu mai ai nevoie de spioni ca sã afli tot ceea ce a mai rãmas nespus de cãtre însãºi structura respectivã? Cantonaþi în mentalitatea revolutã a rãzboiului rece nu suntem în stare nici mãcar sã ne imaginãm noile exigenþe ºi demersuri ale activitãþilor de informaþii. Cu ce fel de date - care sã reprezinte cât de cât un interes - putea sã intre în contact subofiþerul Floricel? Cum ar fi putut acþiunile sale sã punã în pericol siguranþa naþionalã? Am sentimentul, mai degrabã, al unui joc de genul „hoþii ºi vardiºtii” în care serviciile noastre secrete au iniþiat un exerciþiu ca sã vadã cât suntem de vulnerabili. Mã aºtept ca mâine-poimâine, Floricel ºi Zicolov sã iasã la rampã, sã facã o plecãciune ºi sã primeascã aplauze pentru rolurile interpretate. Probabil cã, concentrându-se asupra acestui joc, specialiºtii noºtri în contraspionaj n-au mai apucat sã se ocupe de cazul armelor de la Ciorogârla, care par sã fi fost înghiþite în neant.
Spionajul militar capãtã, în zilele noastre, cu totul alte dimensiuni, pe care le conferã apartenenþa noastrã la o alianþã militarã de tipul NATO. Aici, sunt convins, chestiunile de ordin procedural au fost puse la punct de înseºi structurile NATO, dupã cum sunt la fel de convins cã volumul de date esenþiale – secrete – care ajung pânã la noi este extrem de redus. Nici mãcar nu i-aº învinovãþi în vreun fel pe ucrainieni cã s-au interesat de marfa lui Zicolov. Era ºi ieftinã ºi nu se ºtie niciodatã ce iese din aºa ceva. Cert este un lucru: dimensiunea publicã ce s-a dat acestui fapt nu numai cã nu se justificã, dar cade ºi prost. Datã în vileag chiar înaintea unei vizite importante la cel mai înalt nivel, afacerea nu are decât darul sã înrãutãþeascã ºi mai mult o situaþie care nu era deloc înfloritoare. La miza „trãdãrii”, aceasta putea fi întreþinutã fãrã riscuri pânã într-un moment în care putea fi reglatã amiabil, fãrã implicaþii de ordin politic sau diplomatic. Aºa, ne-am ales doar cu o nouã telenovelã proastã despre „spionii lui peºte...”.