Cea de-a doua telenovelă irakiană a luat sfârşit: graţie eforturilor combinate ale şefului statului, Ministerului de Externe, SIE şi a altor comitete şi comiţii, 'spionii lui Peşte' au fost eliberaţi şi se vor întoarce în ţară triumfători. Probabil că, pe scenariul jurnaliştilor răpiţi, îi va aduce acasă o aeronavă militară, special trimisă, şi că pe aeroport vor fi primiţi de preşedintele Băsescu, care se va fotografia cu ei şi cu familiile fericite. Tentaţia derizoriului este atât de puternică la naţia noastră încât nici binele şi nici răul nu pot fi duse vreodată, consecvent până la capăt. Serialul 'eroismului' de doi bani a început încă din anii '90, odată cu prima noastră participare la o acţiune de luptă inernaţională. Atunci a revenit în ţară, primit cu onoruri militare, primul sicriu de zinc în care se afla trupul primului combatant român căzut la datorie tot în Irak, dacă nu mă înşeală memoria. Era o infirmieră din corpul expediţionar român, care la finalul unui chef prelungit, cu tovarăşii de arme, trăsese de duşcă o sticlă întreagă de insecticid, plasată, probabil, de agenţii lui Saddam. Alte câteva jertfe supreme au fost date de naţiunea română în accidente de circulaţie sau casnice. În Irak s-a petrecut şi răpirea, mai întâi simulată, a jurnaliştilor, care a pus pe jar o ţară întreagă şi a făcut din Traian Băsescu izbăvitorul naţiei. Acum, iată, avem un nou episod, ce va fi înscris cu litere de foc în analele eroismului: doi super-agenţi (probabil de-ai SIE!) au căzut, la datorie, în mâinile contraspionajului militar american. Au rezistat eroic torturilor psihice şi, poate, fizice, şi n-au deconspirat cine i-a trimis să fotografieze şi să filmeze bazele americane. În cele din urmă, au fost salvaţi de către primul om al ţării care, deşi păruse în prima fază că a uitat de ei, n-a făcut altceva decât să aştepte momentul potrivit pentru a interveni la colegul său de axă în favoarea conaţionalilor săi. Mai contează, oare, faptul că realitatea este incomparabil mai banală decât reflectarea ei? Că cei doi spioni sunt, de fapt, nişte prostănaci, care n-au găsit o distracţie mai bună decât să se filmeze şi să se pozeze pentru cumetrii şi verii din sat, cum făceau ei pe eroii în Irak? Că tâmpenia lor a mai agitat odată interesele divergente din politică, servind de pretext pentru răfuieli şi dispute? Şi că odată cu acest episod, ne confundăm mai adânc în derizoriu şi în penibil?