Odatã cu alternanþa la putere, ºi-a fãcut apariþia un fenomen cu caracteristici aparte: ºomajul de partid! Practic, o întreagã categorie de persoane care deþinuserã demnitãþi publice sau funcþii la care au avut acces pe bazã de alegeri sau de numiri, este nevoitã sã-ºi pãrãsescã poziþiile. Varianta cea mai dramaticã a 'ºomajului de partid' se manifestã la nivelul parlamentar. Aici, cei care nu mai încap pe liste în limita locurilor eligibile se transformã în adevãrate victime. 'Noi ce facem?' - strigã ei ºi partidul trebuie sã facã ceva. Face comisii de ajutor ºi încearcã sã gãseascã niscai funcþii libere unde sã-ºi plaseze semenii - prin diplomaþie sau prin administraþie. Variantã nesigurã, cã dacã se schimbã puterea, valul schimbãrii îi ajunge rapid ºi acolo. Ceea ce este profund anormal la acest capitol este cã în Parlament ajung oameni fãrã un statut social clar, fãrã o profesie pe care sã ºi-o poatã exercita ºi când nu mai sunt parlamentari. În mod normal, revenirea dintr-o astfel de condiþie ar trebui sã se facã firesc: omul se întoarce la uneltele sale dupã ce ºi-a slujit þara ca legiuitor! Cã nu se întâmpã aºa - este de vinã politica de cadre a partidelor care se pricopsesc cu personaje de calitate îndoielnicã. Oarecum diferit este ºomajul de partid de la celelalte nivele. Orice partid (sau coaliþie) care vine la putere îºi propune sã gãseascã rapid debuºee pentru clientela politicã ºi pentru sponsori. Ori unde pot fi gãsite acestea decât în instituþiile cu conducãtori numiþi, cel mai adesea pe criterii politice, deºi profilul acestora nu are nimic de-aface cu politica. Salubritatea, sau transportul public, sau colectarea taxelor n-au caracter ideologic. Tãvãlugul schimbãrii aruncã la o parte ce era ºi pune în loc oameni care, de cele mai multe ori, n-au nici în clin nici în mânecã cu noua lor funcþie. Aceºtia, la rândul lor, vor dori sã-ºi facã echipe propri i ºi vor umbla ºi ei la organograme activând ca un soi de tsunami administrativ. Culmea este cã înlocuirile, în marea lor majoritate, se fac în detrimentul unor persoane care pentru a accede sau a rãmâne în funcþii, au fost obligate sã îmbrace o anumitã hainã politicã. Ei bine, pe aceºtia nu prea are cine sã-i mai ajute. ªefii lor pe linie de partid nu mai au autoritatea necesarã pentru a le face loc în sectorul de stat, iar în cel privat sinecurile sau funcþiile de complezenþã au tot mai puþinã trecere.O cale de evitare a acestor perturbãri o constitue recursul la statutul funcþionarului public. Dar aici lucrurile sunt încã tulburi ºi existã suficiente modalitãþi de a nu trebui sã dai un om afarã fãcându-l sã plece singur. În râvna cu care se procedeazã la acest val de schimbãri guvernanþii ar trebui sã se gândeascã mai bine cã va veni ºi rândul lor, iar perpetuarea unei asemenea stãri de lucruri este pãguboasã pentru toatã lumea, dacã nu se gãseºte o soluþie clarã ºi viabilã.