Iatã un fapt cu totul neobiºnuit pentru politica româneascã postdecembristã: un partid pleacã de la guvernare, de bunã voie ºi nesilit de nimeni, invocând principii ºi lãsând deoparte beneficiile ºi privilegiile care decurg din aceasta. Ceea ce pãrea multora o simplã sperietoare a devenit realitate, iar mereu invocata crizã ºi perspectiva destrãmãrii alcãtuirii bizare pe care Traian Bãsescu a forþat-o, practic, sã preia comanda spulberã satisfacþia celei mai importante realizãri a întregii clase politice: aderarea la UE.
Ironizatã sau desconsideratã datoritã procentelor de susþinere popularã bãnuite, dar niciodatã verificate practic, formaþiunea lui Dan Voiculescu dã o lecþie practicã de aritmeticã electoralã, în care multul este cel mai adesea insuficient în faþa puþinului vital. Fãrã zestrea obþinutã de umaniºtii-conservatori în concubinajul lor electoral cu PDSR-PSD, Alianþa n-ar fi ajuns sã conducã România în decembrie 2004. Este aproape de înþeles ranchiuna prezidenþialã faþã de 'soluþia imoralã', unica în mãsurã sã facã din Tãriceanu un premier portocaliu, în locul albãstriului Nãstase, care la vremea respectivã era pregãtit sã-ºi continue mãcar mandatul de premier. ªi este, poate, mai de înþeles astãzi, decât atunci, 'trãdarea' conservatoare ºi decizia luatã de Voiculescu, de a-ºi abandona tovarãºii de alianþã electoralã în favoarea unei alianþe la guvernare ºi de a evita o crizã ale cãrei urmãri sunt greu de evaluat acum.
Povestea micului partid care produce efecte atât de mari în câmpia politicã a început odatã cu constituirea formaþiunii umaniste, într-o perioadã în care eºichierul politic pãrea definitiv împãrþit, iar exerciþiul politic un divertisment al extravagantului autor. Prima sa participare la examenul urnelor, în cadrul unei alianþe cu agrarienii lui Surdu ºi ecologiºtii lui Iorgovan, în '96, a avut un rezultat modest, mult sub cel estimat de liderii sãi. În 2000, Voiculescu a înþeles mai bine mecanismul ºi a intrat în compunerea unui 'pol social-democrat' cu Ion Iliescu, cãruia i-a oferit atu-ul - destul de relativ - al componentei mediatice a trustului de presã pe care-l pãstorea. Dupã dezastrul CDR-ist, victoria de atunci a venit parcã de la sine ºi PUR-ul s-a trezit în Parlament. Dar acolo a trebuit sã suporte tutela arogant-condescendentã a fratelui mai mare, care nu i-a permis sã-ºi facã grup parlamentar propriu ºi i-a furat rând pe rând parlamentarii. În acest exerciþiu, dominat total de PSD, PUR n-a prea avut istorie. A învãþat însã câteva lucruri, între care cel mai important pare a fi principiul strãbun al înfrãþirii cu dracul pânã treci puntea. Dacã n-ar fi fost rezultatul strâns al alegerilor din 2004, poate cã nici istoria conservatoare nu ar fi fost atât de plinã de evenimente. Aºa însã, vreme de doi ani Voiculescu a þinut în ºah Coaliþia, încercând sã-ºi impunã câteva iniþiative menite sã-i aducã popularitatea necesarã mergerii la urne de unul singur. Eºecul celor douã proiecte - TVA redus la alimentele de bazã ºi neimpozitarea profitului reinvestit - pot sã parã simple pretexte. Ele însã ar fi putut aduce suficient capital electoral în cazul în care nu erau blocate tocmai de cãtre colegii de la putere.
Ieºirea PC de la guvernare poate sã constituie, indiferent de cursul evenimentelor, un atu important pentru o eventualã prezenþã la urne înainte de termen. Ea poate însã, sã genereze ºi o relativã hemoragie de cadre nemulþumite cã le-a fost tãiat accesul la beneficii - iar masonul Chirovici este doar un prim exemplu.
|