Cu doar 27 de voturi contra, Călin Popescu Tăriceanu se poate lăuda cu cel mai bun rezultat obţinut la trecerea prin parlament a unui guvern, restructurat sau nu. Că foştii aliaţi şi foştii co-partizani au părăsit sala, e treaba lor! Înseamnă că n-au avut curajul să voteze împotriva celor care i-a gonit din raiul executiv. Chestie mai degrabă de laşitate, decât de demnitate. Chichirezul acestui guvern ‘puternic’ este că, aflat în cea mai cruntă minoritate, s-a bucurat de cea mai amplă susţinere a opoziţiei. Fără opoziţie n-ar fi putut exista. Ce-ar fi făcut Tăriceanu cu cele doar câteva zeci de voturi rămase liberale, şi cu cele ale ungurilor? I-ar fi râs Boc în nas. A avut însă nu doar voturile marelui rival, PSD, ci şi pe acelea ale eternilor opozanţi de la PRM, ca şi pe ale circumstanţialilor de la PC. Aş fi curios să ştiu cine au fost cei 27 care au votat împotrivă şi ceva mă face să cred că printre ei s-au numărat şi o droaie de liberali nemulţumiţi că împărţeala portofoliilor i-a ocolit. După cum aş fi la fel de curios să ştiu cine dintre democraţi – dacă aceştia ar fi rămas în sală – ar fi dat girul noului guvern, din lehamite faţă de tutela prezidenţială.
Dar astea sunt lucruri care nu mai au prea mare importanţă. Important este cât de solid şi cât de capabil să facă reformele pe care nu le-a izbutit primul cabinet Tăriceanu va fi cel de-al doilea. La o simplă privire a listei, cu miniştrii ca Adomniţei, Remeş sau Chivariu, încep deja să mă îndoiesc. Pe lângă ei, Sulfina Barbu sau Hărdău par nişte stele strălucitoare. Dar s-ar putea să mă înşel şi surprizele să vină de prin alte părţi. Chestiunea de fond este că, mizând pe susţinerea tacită a PSD-ului, Guvernul va trebui să navigheze cu mare grijă prin apele legislative în care se pot scălda interesele acestuia. Orice moţiune de cenzură poate dărâma acestui guvern forte. Pe de altă parte, guvernarea monocoloră liberală (maghiarii sunt, practic pentru decor şi pentru interesele proprii) poate readuce un important eşalon de susţinători care vor defecta din tabăra pedistă, unde nu mai au, practic, ce să aştepte. Şansa cabinetului Tăriceanu 2 este să guverneze cu grijă şi cu ochii mai mult spre Bruxelles, lăsând problemele delicate interne pentru un alt cabinet, mai viril. O problemă se ridică şi pentru PSD: prin susţinerea liberalilor, va crea un sentiment de neîncredere în masa de susţinători fideli. Ceea ce se crede câştigarea unui răgaz pentru întărirea muşchilor poate fi considerat o trădare sau o pactizare, răsfrângându-se asupra procentelor electorale, atunci când se aşteaptă creşterea lor mai mult decât orice altceva.
Constat cu surprindere că până la acest paragraf n-am vorbit deloc de preşedinte. A ieşit el din joc, chiar înainte de suspendare? Cred însă că abia acum se simte cel mai în elementul său şi pregăteşte o ofensivă de tip ‘municipal’. Să avem răbdare şi vom vedea ce coace.