Niciodată, parcă, în actualul mandat, Guvernul n-a manifestat mai multă consecvență - ca să nu spun îndârjire - decât în cazul embargoului declarat spre finele lui 2001 asupra adopțiilor internaționale. Atunci, premierul Năstase a dorit să dovedească oficialităților europene în general și baronesei Nicholson în special, că problema copiilor instituționalizați poate să fie tratată altfel decât până atunci în România și că aceștia nu vor mai continua să fie o marfă de export. Cu riscul de a nemulțumi guverne asupra cărora viitorii părinți adoptivi făceau presiuni majore, premierul Năstase și brațul său înarmat în domeniu, Șerban Mihăilescu, au spus un 'nu' hotărât multelor fundații care, specializându-se în acest gen de tranzacții, ajunseseră la performanțe financiare de invidiat. Embargoul a stârnit comentarii pro și contra: s-au pus în balanță tot felul de argumente, și de ordin material, și moral. Struna pe care au cântat partizanii adopțiilor a fost aceea că prin sistare, multor copii aflați în situații dificile li se refuza șansa unei existențe mai bune, vitregindu-i în același timp pe cei rămași de creșterea condițiilor de trai de pe seama banilor obținuți de la adoptatori. Principalul argument moral al autorităților a fost acela că o națiune trebuie să poată să aibă grijă de copiii pe care-i produce, indiferent de conjunctura economică sau politică. Cu toate intervențiile care au curs în această perioadă din partea feluritelor guverne - spaniol, francez, israelian - ai noștri s-au ținut tare. Poziția lor pare, însă, să slăbească, și primul semn a apărut în urma vizitei celor doi senatori americani - Mary Landrieu și Larry Craig - ai căror alegători sunt foarte interesați de reluarea procesului. Facem noi ce facem și ne ținem tari până vin americanii. Pentru că, după discuțiile cu cei doi senatori au și apărut primele semne, dinspre partea 'buncărului' autorității - Secretariatul de Stat al Guvernului - că România s-ar putea să-și nuanțeze atitudinea față de continuarea adopțiilor internaționale. Problema mare este că printr-un astfel de gest, suspiciunile europenilor că prea jucăm pe partitura americană, se vor întări și vor genera noi reacții. Prima va fi, cu siguranță, din partea iubitei noastre baronese, care va uita peste noapte de progresele noastre în ale democrației... |