Partidul Democrat are o istorie interesantă în care se pot regăsi unele dintre caracteristicile sale de astăzi, care fac din el un partid din ce în ce mai singur pe scena politică și mai puțin apt pentru orice tip de alianță. Plecat din rădăcina comună a FSN-ului, el a grupat în jurul lui Petre Roman 'aripa tânără', reformistă, a formațiunii născute destul de aleatoriu din spuma entuziasmului popular ce a însoțit răsturnarea dictaturii. După căderea de la putere a lui Roman, în urma mineriadei din septembrie '91, a urmat și prima mare schismă, de la finele aceluiași an, când pe baza unei noțiuni politice, un nou FSN s-a detașat de baza reprezentată de 'nou-născutul' FDSN. Cel care a moștenit și grosul electoratului, la alegerile din '92, devenind partid de guvernământ, iar FSN-PD intrând într-o opoziție reală. Cei patru ani care au urmat nu au însemnat prea mult pentru clarificările teoretice. Alegerile din '96 și sentimentul predominant în electorat că este nevoie de o schimbare au reprezentat un atu neașteaptat și nesperat pentru PD, care s-a văzut, peste noapte, în poziția de aliat necesar al unei Convenții Democratice învingătoare, dar incapabilă să formeze singură un nou guvern. Campania electorală i-a oferit lui Petre Roman un prilej minunat de a-și etala calitățile reale de politician, el realizând un scor neașteptat de bun, atât în competiția prezidențială, unde s-a clasat pe locul al treilea, cât și în cea parlamentară unde partidul său a obținut cel mai bun scor din istorie. Pe această bază PD-ul a negociat 'la sânge' cu Convenția, obținând portofolii avantajoase în noul guvern și o poziție de forță în luarea oricărei decizii. Cu toate acestea, impresia catastrofală pe care a lăsat-o Convenția, datorită în special incompetenței liderilor țărăniști și a duplicitarismului liberal, a afectat serios formațiunea la noul test electoral. Petre Roman a eșuat lamentabil în campania prezidențială, în timp ce partidul a obținut un scor extrem de modest. Debarcarea 'liderului istoric' a apărut ca soluția de salvare a partidului de la o disoluție de tip țărănist, iar Traian Băsescu s-a dovedit a fi luptătorul de guerilă capabil să mențină partidul pe linia de plutire. Izolat cât a fost la guvernare, izolat și în opoziție, Partidul părea sortit, totuși, eșecului, dacă n-ar fi apărut ideea salvataoare a Alianței DA, în care Băsescu a avut tăria să accepte rolul de 'număr doi' și raportul de reprezentare impus de liberali. Rămas, în opoziție, în posesia unui eșalon electoral stabil, compus din oameni de afaceri și întreprinzători, partidul a contribuit, poate mai mult decât liberalii, la succesul care l-a readus la putere. Partid disciplinat, cu un lider autoritar și fără prea mulți veleitari sub el, PD și-a consolidat iscusit pozițiile, copleșindu-și treptat partenerii, dezbinați în buna tradiție a doctrinei. Strâns, prea strâns legat de președinte, el se vede însă tot mai izolat pe scena politică, nereușind să stabilească punți de comunicare nici la putere și nici la opoziție. Lucru care, în condițiile unor alegeri defalcate, în 2008-2009, îl poate readuce în poziția de outsider.
|