Partidul Democrat are o istorie interesantă în care se pot regăsi unele dintre caracteristicile sale de astăzi, care fac din el un partid din ce în ce mai singur pe scena politică şi mai puţin apt pentru orice tip de alianţă. Plecat din rădăcina comună a FSN-ului, el a grupat în jurul lui Petre Roman 'aripa tânără', reformistă, a formaţiunii născute destul de aleatoriu din spuma entuziasmului popular ce a însoţit răsturnarea dictaturii. După căderea de la putere a lui Roman, în urma mineriadei din septembrie '91, a urmat şi prima mare schismă, de la finele aceluiaşi an, când pe baza unei noţiuni politice, un nou FSN s-a detaşat de baza reprezentată de 'nou-născutul' FDSN. Cel care a moştenit şi grosul electoratului, la alegerile din '92, devenind partid de guvernământ, iar FSN-PD intrând într-o opoziţie reală. Cei patru ani care au urmat nu au însemnat prea mult pentru clarificările teoretice. Alegerile din '96 şi sentimentul predominant în electorat că este nevoie de o schimbare au reprezentat un atu neaşteaptat şi nesperat pentru PD, care s-a văzut, peste noapte, în poziţia de aliat necesar al unei Convenţii Democratice învingătoare, dar incapabilă să formeze singură un nou guvern. Campania electorală i-a oferit lui Petre Roman un prilej minunat de a-şi etala calităţile reale de politician, el realizând un scor neaşteptat de bun, atât în competiţia prezidenţială, unde s-a clasat pe locul al treilea, cât şi în cea parlamentară unde partidul său a obţinut cel mai bun scor din istorie. Pe această bază PD-ul a negociat 'la sânge' cu Convenţia, obţinând portofolii avantajoase în noul guvern şi o poziţie de forţă în luarea oricărei decizii. Cu toate acestea, impresia catastrofală pe care a lăsat-o Convenţia, datorită în special incompetenţei liderilor ţărănişti şi a duplicitarismului liberal, a afectat serios formaţiunea la noul test electoral. Petre Roman a eşuat lamentabil în campania prezidenţială, în timp ce partidul a obţinut un scor extrem de modest. Debarcarea 'liderului istoric' a apărut ca soluţia de salvare a partidului de la o disoluţie de tip ţărănist, iar Traian Băsescu s-a dovedit a fi luptătorul de guerilă capabil să menţină partidul pe linia de plutire. Izolat cât a fost la guvernare, izolat şi în opoziţie, Partidul părea sortit, totuşi, eşecului, dacă n-ar fi apărut ideea salvataoare a Alianţei DA, în care Băsescu a avut tăria să accepte rolul de 'număr doi' şi raportul de reprezentare impus de liberali. Rămas, în opoziţie, în posesia unui eşalon electoral stabil, compus din oameni de afaceri şi întreprinzători, partidul a contribuit, poate mai mult decât liberalii, la succesul care l-a readus la putere. Partid disciplinat, cu un lider autoritar şi fără prea mulţi veleitari sub el, PD şi-a consolidat iscusit poziţiile, copleşindu-şi treptat partenerii, dezbinaţi în buna tradiţie a doctrinei. Strâns, prea strâns legat de preşedinte, el se vede însă tot mai izolat pe scena politică, nereuşind să stabilească punţi de comunicare nici la putere şi nici la opoziţie. Lucru care, în condiţiile unor alegeri defalcate, în 2008-2009, îl poate readuce în poziţia de outsider.