Nu trebuie sã fii un fan mai mult sau mai puþin deghizat al actualei Opoziþii (deºi, într-o anumitã accepþie, foarte prezentã într-o importantã zonã a media, fidelitatea faþã de putere îþi conferã automat un înalt coeficient de obiectivitate) ca sã constaþi cã toatã aceastã poveste a schimbãrii, politice sau administrative, a preºedinþilor de Camere este cusutã cu aþa albã a demagogiei de partid. Chiar dacã unora dintre corifeii Alianþei situaþia rezultatã în urma alegerilor din 2004 li se pare nefireascã sau chiar neeuropeanã (criteriu extrem de ad-hoc), actuala componenþã a formelor de conducere a Parlamentului este rezultatul unui ºir de evenimente care cu greu pot fi puse sub semnul întrebãrii. Cea mai vehiculatã legendã este aceea cã, deºi a câºtigat alegerile, Alianþa este lipsitã în mod abuziv de pârghiile de exercitare a puterii în cadrul parlamentului. Or adevãrul istoric este cã Alianþa n-a câºtigat alegerile. Dacã ne referim strict la scorul electoral, acestea au fost câºtigate de PSD. Alianþa a fost însã beneficiara unei inginerii prin care preºedintele ales a forþat Constituþia într-una din zonele sale de neclaritate, încredinþând formarea guvernului unei alte forþe politice decât cea care ar fi fost îndreptãþitã sã primeascã prima aceastã misiune. Urmare a acestei manevre, sistemul de alianþe s-a reconfigurat ºi alianþa electoralã D.A. s-a trezit în postura de beneficiar al puterii executive. Între timp, însã, se petrecuse episodul alegerii forurilor conducãtoare ale Parlamentului, pe fondul configuraþiei pre-electorale, în care PSD pleca avantajatã de prezenþa aliatului sãu PUR, estimându-se atunci cã partidul lui Nãstase va fi cel care înspre care se va orienta ºi UDMR-ul. Pe acest fond - combinat cu o inabilã retragere, în momentul votãrii, a reprezentanþilor Alianþei - s-a produs instalarea în fruntea celor douã Camere a domnilor Nãstase ºi Vãcãroiu. Ideea revendicãrii celor douã funcþii le-a venit reprezentanþilor Alianþei ceva mai târziu, odatã cu gustul asumãrii tuturor celorlalte pârghii. Atunci a intervenit ºi prima contestare, soluþionatã de Curtea Constituþionalã în favoarea titularilor. Tot tãmbãlãul schimbãrii regulamentelor a fost fãcut ºtiindu-se cã, pe fondul lucrurilor, Curtea Constituþionalã n-ar fi putut da o soluþie contrarã. S-a încercat însã, în virtutea precedentului creat de Bãsescu, o manevrã de forþã, acompaniatã de intimidarea membrilor Curþii prin acuze de obedienþã faþã de fosta Putere. Acest lucru n-a fãcut decât sã-i întãreascã pe judecãtori (majoritatea lor) în convingerea cã prevederea constituþionalã trebuie sã primeze, iar logica susþine principiul cã regulile nu se pot schimba în timpul jocului. Cred cã în cazul ultimei decizii, membrii Curþii au dat dovadã cu adevãrat de independenþã, altminteri o decizie favorabilã Puterii neînsemnând altceva decât reîntoarcerea la obedienþã politicã. Asta cu atât mai mult cu cât în aceastã fazã PSD-ul n-ar fi avut cum sã-i recompenseze ºi nici cum sã-i preseze în direcþia doritã. Întreg acest episod relevã un sindrom prezent în politicã - sindromul buzelor umflate - pentru a cãrui satisfacere nu se face economie nici de demagogie ºi nici de gun simþ. Interesul scuzã mijloacele - cum a zis ''nemuritorul Gambetta''. |