Lucescu-Junior a făcut un gest surprinzător: după ce a câştigat meciul ultimei speranţe, cu Bosnia, contrar tuturor aşteptărilor, şi-a dat demisia de la Naţională în favoarea unui aranjament lucrativ la Rapidul lui Copos. Mutare inspirată - probabil chiar de tatăl său, care a înţeles mai bine decât el că această naţională chiar nu are nici o şansă, atâta timp cât se bazează pe simulacrul fotbalistic care este campionatul intern, o umbră a celor care altădată generau finale ale Cupei Campionilor.

Nu are rost, însă, să teoretizăm pe această temă. Ca şi statul, fotbalul are nevoie de o reformă drastică, iar prima condiţie este să se debaraseze de sinistra gaşcă de “finanţatori” şi patroni care l-au adus în halul în care este. Probabil că prima condiţie a unui reviriment real este ca oameni precum Mircea Sandu, Mitică Dragomir, Gigi Becali, George Copos, Cristi Borcea, Jean Păduraru, Mititelu, Iancu, să dispară cumva din peisaj şi să lase locul celor hotărâţi şi capabili să schimbe faţa acestui sport pornind de la bază.

Revin la chestiunea Naţionalei: plecarea lui Lucescu a deschis portiţa oportunităţilor pentru o seamă de veleitari rămaşi fără aranjamente. Straniu şi greu de înţeles, unul dintre primii care au alergat la Federaţie cu mâna în sus strigând “Eu, eu, eu!” este Hagi, cel abia ieşit din aventura turcească în care vreme de vreo nouă luni a suportat cele mai mari umilinţe din întreaga sa carieră, fiind tăvălit de presă, ironizat de adversari şi umilit de patroni, amânând nefericit un final previzibil şi lipsit de onoare. De ce l-au luat cei de la Galata - care ştiau câte parale face ca antrenor? Probabil că au sperat într-o minune, ceva legat de magia numelui. De ce s-a dus Hagi? Probabil că din aceleaşi motive pentru care vrea acum, din nou, la o Naţională de la care a mai plecat cu coada între picioare. Ce spera să facă acum? Mai puţin ca oricând - cu “materia primă” ce i-a mai rămas. Sub conducerea sa, România va parcurge până la capăt drumul lipsei de valoare şi al cufundării în hăurile clasamenelor internaţionale. Şansele unei calificări mai pot apare doar în visele lui Gică, sunt sigur că nu şi în ale lui Mircea Sandu care, şmechereşte, îşi pregăteşte o ieşire din acest clinci cu motivaţia: am făcut tot ce-am putut.

Dacă nici Gică n-a reuşit!

Un psihanalist ar putea face un interesant studiu de caz: de ce un om împlinit profesional, datorită marelui său talent practic, îşi erodează sistematic prestigiul prin experienţele riscante ale practicării unei meserii pentru care nu au nici talent şi nici cultura necesare! Întreaga existenţă din afara terenului a lui Gică este compusă din eşecuri spectaculoase şi din mostre evidente de inadecvare. Marele fotbalist nu reuşeşte să fie nici măcar un mic antrenor. Bilanţul său este zero! În ciuda acestei evidenţe insistă până la a-şi pierde toată agoniseala de stimă şi preţuire dobândită în teren. E greu de explicat un astfel de sindrom care poate rămâne în istorie purtându-i numele.