...şi, ca dovadă, faptul că Puiu Iordănescu a ajuns, în doar trei zile, de unde a plecat: la cârma unei Naţionale în derivă şi fără nici un orizont! Despre gazonul de pe 'Lia Manoliu' (curată blasfemie, vorba lui Mitică, să spui că s-a jucat meciul pe o... moartă!) s-a discutat deja prea mult.  Dacă aş fi mai bănuitor din fire, m-ar duce gândul la vreo nouă diversiunea de-a Puterii, menită să abată atenţia populaţiei şi a Opoziţiei de la problemele grave ale naţiei, lansând în arenă tema creşterii ierbii pe solul nisipos din bd. Muncii.  Nu cred că acesta a fost motivul pierderii meciului: terenul prost, tare, fără gazon.  Pentru că pe acelaşi teren au jucat şi danezii şi ceva mă face să cred că sunt mai puţin obişnuiţi decât noi să joace în asemenea condiţii. Aş crede, mai degrabă, că terenul prost ne-a avantajat sau ar fi trebuit să ne avantajeze.  Că nu s-a întâmplat aşa, e o altă chestiune. Semnificaţia meciului de sâmbătă este cu totul alta: eşecul Naţionalei confirmă cu vârf şi îndesat, eşecurile sportului românesc în general şi ale fotbalului - disciplina cu expunere mediatică majoră - în special.  Fotbalul românesc, cel mai greu încercat de economia de piaţă, este şi primul care dă cele mai acute semne de oboseală.  După succesele din ultima jumătate a deceniului 9 şi prima jumătate a ultimului, s-au făcut simţite semnele declinului şi ale crizei.  Îmbătaţi de succese şi de dolarii care au curs asupra lor, diriguitorii fotbalului le-au ignorat sau au încercat să le deturneze. S-a ajuns într-un moment în care gunoiul nu mai poate fi ascuns sub preş, pentru ca atât casa fotbalului, cât şi 'regii' săi sunt goi.  Nici preşuri, şi nici veşminte care să ascundă lăcomia, indiferenţa şi incompetenţa care au făcut din ceea ce mai ieri era o mândrie pentru milioane de români, azi să fie resimţit ca o ruşine. Cât despre răzgândirea lui Iordănescu - nu mai este nimic de comentat.  E în 'firescul' acestui anormal aproape total.  Şi un semn că nu vrem să învăţăm nimic şi nici să îndreptăm ceva.