Mutu ne-a lãsat încã o datã cu gura cãscatã: cum poate, un om dãruit de Dumnezeu cu picioare inteligente, sã fie atât de lipsit de cap? Atât de risipitor cu talentul sãu? Atât de neglijent cu propria viaþã?
Uite cã poate. Dupã ce-a fost prins cu cocaina-n nas la Chelsea, ºi dupã ce a tras de era sã-i iasã pe ochi, iatã-l recidivând. De data asta – cu „pastilele de slãbit” uitate de maicã-sa pe noptierã, pe care el, ca orice copil curios, le-a bãgat în gurã sã vadã ce gust au. Evident cã nimeni nu e dispus sã înghitã gogoaºa asta. Cu atât mai puþin cei care i-au creionat deja portretul psihologic. Mutu este un personaj conflictual, incapabil sã manifeste cea mai elementarã tenacitate. Cã a ajuns unde a ajuns – nu este singurul vinovat. Sunt de vinã toþi cei aflaþi în preajma sa, care i-au favorizat excesele ºi care l-au lãsat sã creadã cã poate trece prin viaþã croindu-ºi propriile sale reguli.
Nu este singurul. Dar e printre cei foarte puþini care, ajunºi la un astfel de nivel al performanþei, au recidivat, dovedind cã n-au învãþat nimic din ceea ce li s-a întâmplat.
Pentru Mutu acesta pare sã fie capãtul drumului, chiar dacã ar mai fi putut sã facã sport la vârf încã vreo 4-5 ani. Mutu pãrãseºte terenul cu capul în jos ºi cu buzunarele goale. Rãmâne cu amenda pe care i-o cere Chelsea ºi pe care nu va mai avea cum sã o plãteasca (dacã a intenþionat vreun moment acest lucru). Rãmâne cu o familie greu de întreþinut la standardele cu care era obiºnuit ºi cu indiferenþa celor care s-au folosit de el atunci când reprezenta ceva.
Cel mai grav lucru mi se pare, însã, altul: dincolo de drama personalã a nesãbuitului sportiv, rãmâne dâra pe care o lasã în urmã ºi care se întinde asupra noastrã. Mutu intrã în folclor ca „românul care se drogheazã” ºi care îºi compune viaþa din aventuri galante, scandaluri ºi lipsã de respect faþã de societate.
„Briliantul” îºi pierde strãlucirea, transformându-se într-o banalã pietricicã în gheata sportului românesc.