Episodul suspendării preşedintelui, cu toate evenimentele care l-au precedat, ridică un aspect esenţial al democraţiei româneşti: separaţia puterilor în stat duce, direct, la constituirea de tabere adverse care se confruntă pentru putere. Tradiţia postdecembristă făcea din preşedinte – fără prea multe argumente constituţionale – cel mai puternic om din stat. A contribuit la aceasta autoritatea personală a lui Ion Iliescu şi modul în care s-au constituit, practic, structurile de putere de după dictatură. În ierarhia naţională, preşedintelui îi urma premierul, de cele mai multe ori un pupil al acestuia, eventualele diferenţe de opinii sau chiar conflicte fiind cu grijă estompate în faţa opiniei publice. Emil Constantinescu a preluat, în mare, modelul Iliescu nereuşind însă să-şi asigure, în aceeaşi măsură, supremaţia, el fiind primul preşedinte implicat în acţiuni directe împotriva premierilor Ciorbea şi Vasile. Cu Traian Băsescu lucrurile au basculat semnificativ. Acesta, asumându-şi calitatea de preşedinte-jucător, a depăşit considerabil limitele impuse de Constituţie. Tentativa sa a avut succes atâta timp cât puterea executivă s-a menţinut în siajul celei prezidenţiale. Presiunilor crescânde ale preşedintelui premierul le-a răspuns, la început, printr-o pliere convenţională, urmată de o perioadă de rezistenţă tăcută. Revolta şi contraatacurile sale au dezvăluit faptul că dincolo de iniţiative şi dorinţe, preşedintele nu dispunea, în mod real, de instrumentele necesare care să-i susţină demersurile. Bătălia directă dintre cei doi a grupat semnificativ instrumentele de putere de care putea beneficia fiecare: deoparte, preşedintele, controlând justiţia şi serviciile secrete, de cealaltă premierul, controlând administraţia. În toiul luptei, fiecare dintre părţi a excedat limitele convenţionale. Cea mai flagrantă rămâne acţiunea SRI-ului, dezvăluită exploziv în preziua şedinţei de suspendare, care a pus în evidenţă faptul că o instituţie importantă îşi depăşeşte prerogativele, încercând să intervină în procesul decizional. Este un fapt de o gravitate deosebită care nu va putea rămâne fără urmări, una dintre acestea putând fi scoaterea – constituţională – a serviciilor secrete de sub controlul prezidenţial şi limitarea drastică a prerogativelor acestora.
Mi-e greu să cred că Traian Băsescu ar fi dat vreo indicaţie în acest sens. Nici nu era nevoie. Există la nivelurile ierarhiei un servilism care face inutile astfel de comunicări explicite. Explicaţiile pe care le-a dat în preziua ‘judecăţii’ n-au fost nici clare şi nici convingătoare. Ba, dimpotrivă, cred că au constribuit la creşterea neîncrederii faţă de pretenţiile sale de legalitate.
Neclarităţile şi ambiguităţile care s-au menţinut în Constituţie cred că aveau nevoie de un astfel de episod pentru a fi corectate. Iar acesta pare a fi momentul care poate declanşa un proces necesar.