Durere, disperare, revoltă - sunt sentimentele pe care le parcurg cei pe care nenorocirea i-a lovit din nou cu o ostentaţie şi o precizie care mă face uneori să mă întreb în ce fel îi alege Cel de Sus pe cei prin care vrea să dea pilde celorlalţi. Pentru că mai toate dezastrele care s-au produs în ultimii ani la noi i-au lovit, sistematic, doar pe cei mai amărâţi dintre amărâţi, cei pentru care puţinul din gospodării luat de ape era tot ce-au agonisit într-o viaţă. Le priveşti feţele şi vezi întipărită pe ele resemnarea: existenţa lor este o continuă dispută cu o natură neprielnică ce le afectează fiecare mişcare şi fiecare gest. Când scapă de vreo nenorocire, se închină şi-i mulţumesc lui Dumnezeu, când îi atinge mai suportabil se consideră norocoşi. Iar când îi doboară la pământ, pun capul în piept ştiind că nu le rămâne altceva decât să o ia de la capăt. Nu aşteaptă nimic de la nimeni, chiar dacă atunci când li se pune un microfon în faţă mai răbufnesc şi întreabă guvernul ce-are de gând cu ei şi de ce-i lasă de izbelişte. În sinea lor ştiu însă că la prea multe nu se pot aştepta din partea celor de la Bucureşti care vin, se fotografiază şi se filmează în cizme de cauciuc, după care le-aruncă în portbagajul maşinii şi-şi văd de ale lor. Sunt ani de zile de când ţara trăieşte, pe zone diferite sau, de multe ori, chiar în aceleaşi, calvarul distrugerilor, refugiilor, traiului sub cerul liber al oamenilor disperaţi cărora nimic şi nimeni nu le mai poate reda viaţa dinainte. A devenit un veritabil mod de viaţă, pentru care instituţiile statului întârzie să realizeze reflexele de intervenţie şi de acţiune. De fiecare dată catastrofele, chiar anunţate, suprind pe toată lumea nepregătită, iar reacţiile întârziate refac de fiecare dată erorile precedente. Deciziile utile se iau, de regulă, prea târziu - vezi spargerile controlate de diguri de pe Dunăre - iar ajutoarele sunt insuficiente şi crează mai multă nemulţumire şi agitaţie decât folos. Preocupat de feluritele strategii de securitate naţională, Guvernul omite, parcă intenţionat, faptul că principala ameninţare la adresa securităţii ţării o reprezintă tocmai incapacitatea de a reacţiona adecvat, la aceste provocări repetate şi previzibile. Şi mă întreb, cu temei, cum am putea face faţă unor acţiuni concertate şi calculate, dacă nu reuşim să ne dezmeticim în faţa acestora? Catastrofele naturale sunt ceea ce sunt. Divinitatea n-o putem acuza. Putem încerca cel mult să-i înţelegem raţiunile. Putem însă să reproşăm celor pe care îi mandatăm să ne conducă şi să ne facă viaţa mai bună că nu au priceperea sau voinţa de a face aceste situaţii - în mare măsură obiective - mai suportabile pentru cei asupra cărora se abat.