Durere, disperare, revoltã - sunt sentimentele pe care le parcurg cei pe care nenorocirea i-a lovit din nou cu o ostentaþie ºi o precizie care mã face uneori sã mã întreb în ce fel îi alege Cel de Sus pe cei prin care vrea sã dea pilde celorlalþi. Pentru cã mai toate dezastrele care s-au produs în ultimii ani la noi i-au lovit, sistematic, doar pe cei mai amãrâþi dintre amãrâþi, cei pentru care puþinul din gospodãrii luat de ape era tot ce-au agonisit într-o viaþã. Le priveºti feþele ºi vezi întipãritã pe ele resemnarea: existenþa lor este o continuã disputã cu o naturã neprielnicã ce le afecteazã fiecare miºcare ºi fiecare gest. Când scapã de vreo nenorocire, se închinã ºi-i mulþumesc lui Dumnezeu, când îi atinge mai suportabil se considerã norocoºi. Iar când îi doboarã la pãmânt, pun capul în piept ºtiind cã nu le rãmâne altceva decât sã o ia de la capãt. Nu aºteaptã nimic de la nimeni, chiar dacã atunci când li se pune un microfon în faþã mai rãbufnesc ºi întreabã guvernul ce-are de gând cu ei ºi de ce-i lasã de izbeliºte. În sinea lor ºtiu însã cã la prea multe nu se pot aºtepta din partea celor de la Bucureºti care vin, se fotografiazã ºi se filmeazã în cizme de cauciuc, dupã care le-aruncã în portbagajul maºinii ºi-ºi vãd de ale lor. Sunt ani de zile de când þara trãieºte, pe zone diferite sau, de multe ori, chiar în aceleaºi, calvarul distrugerilor, refugiilor, traiului sub cerul liber al oamenilor disperaþi cãrora nimic ºi nimeni nu le mai poate reda viaþa dinainte. A devenit un veritabil mod de viaþã, pentru care instituþiile statului întârzie sã realizeze reflexele de intervenþie ºi de acþiune. De fiecare datã catastrofele, chiar anunþate, suprind pe toatã lumea nepregãtitã, iar reacþiile întârziate refac de fiecare datã erorile precedente. Deciziile utile se iau, de regulã, prea târziu - vezi spargerile controlate de diguri de pe Dunãre - iar ajutoarele sunt insuficiente ºi creazã mai multã nemulþumire ºi agitaþie decât folos. Preocupat de feluritele strategii de securitate naþionalã, Guvernul omite, parcã intenþionat, faptul cã principala ameninþare la adresa securitãþii þãrii o reprezintã tocmai incapacitatea de a reacþiona adecvat, la aceste provocãri repetate ºi previzibile. ªi mã întreb, cu temei, cum am putea face faþã unor acþiuni concertate ºi calculate, dacã nu reuºim sã ne dezmeticim în faþa acestora? Catastrofele naturale sunt ceea ce sunt. Divinitatea n-o putem acuza. Putem încerca cel mult sã-i înþelegem raþiunile. Putem însã sã reproºãm celor pe care îi mandatãm sã ne conducã ºi sã ne facã viaþa mai bunã cã nu au priceperea sau voinþa de a face aceste situaþii - în mare mãsurã obiective - mai suportabile pentru cei asupra cãrora se abat.