După ce a cochetat vreme îndelungată cu ideea ţinerii în suspans a presei, legat de intenţiile sale de viitor, exprimând sibilinic modalitatea practică a revenirii sale la partid, iată că Ion Iliescu pune 'punctul pe i' într-o manieră destul de neobişnuită pentru tactica sa gen 'cunctator': nu concepe o întoarcere într-o postură 'onorifică'.Declarând că se simte ca la 45 de ani, în profida celor 30 în plus pe care-i numără pe buletin, Ion Iliescu pune capăt speculaţiilor şi tentativelor de a fi fixat într-un portret, reclamând aproape ultimativ scaunul de preşedinte de drept al partidului pe care l-a înfiinţat.Este, tipic, pentru Iliescu, reacţia finală la o provocare pe care a suportat-o cu răbdarea-i caracteristică, vreme de aproape doi ani. Ideea scoaterii din ecuaţia puterii a lui Ion Iliescu a apărut, în anturajul lui Adrian Năstase încă de prin vara lui 2003. Atunci s-a vorbit mult despre rolul viitor al lui Iliescu, ajungându-se la un soi de consens referitor la necesitatea ca portretul părintelui fondator să fie expus în organizaţiile de partid alături de acela al liderului de facto.Printre cei mai aprigi susţinători ai emancipării de sub tutela prezidenţială s-au numărat Ion Rus, Şerban Mihăilescu, Ilie Sârbu, Cozmin Guşă şi alţi câţiva politicieni a căror ascensiune se datora premierului. Aceştia au fost şi promotorii conflictelor mocnite dintre cele două instituţii, partida năstăsiană părând că nu mai are răbdare şi disponibilitatea de a continua un sistem bicefal care-i îngrădea iniţiativele şi aria de manifestare. Ideea locului 'onorific' pentru preşedinte a fost tot mai des vehiculată, contându-se pe o simplificare a ecuaţiei viitoarei puteri. Anul 2004 a schimbat însă, brutal, socotelile. Candidatura prezidenţială a lui Năstase a venit mai puţin ca o continuare firească a evoluţiei sale politice, şi mai mult ca un compromis temporar, care rezolva până la un punct, criza structurală a partidului. În situaţia în care Năstase mergea la Cotroceni, Iliescu se putea întoarce - onorific sau nu - la partid, scaunul devenind vacant. Deja, ecuaţia se complica sub raportul împărţirii sferelor de influenţă post-electorale, lucru care ar fi perpetuat o anumită stare de lucruri preexistentă şi care obligă activul de partid să opteze deja pentru una dintre viitoarele tabere. Cam aceasta era situaţia înaintea campaniei pentru parlamentare şi prezidenţiale.