A devenit un truism faptul că Vadim Tudor este el însuşi un partid şi că cei din jurul său nu prea fac altceva decât să-i confere suportul democratic şi constituţional necesar.  Gazetarul Corneliu Vadim Tudor devenit politicianul cu acelaşi nume, este un om-orchestră şi mă îndoiesc că în absenţa sa formaţiunea ar putea rezista ca o prezenţă semnificativă pe scena politică.  Paradoxul sistemelor democratice constă tocmai în lipsa de democraţie a formaţiunilor politice din spectru, dominate până la un nivel totalitar de personalităţile puternice ale celor din jurul cărora au fost construite.  PRM este un astfel de caz de "one man show", de formaţiune care depinde până în cele mai mici amănunte de personalitatea pe care s-a construit.  Pentru foarte mulţi dintre observatorii scenei politice este dificil de imaginat cum ar putea să arate partidul fără Corneliu Vadim Tudor, dar cel puţin deocamdată o astfel de problemă nu se pune. În linii mari, succesul acestei formaţiuni, devenită surprinzător, după alegerile din 2000, cea de-a doua forţă politică a ţării, se datoreşte în primul rând conjuncturii politice şi în al doilea rând personalităţii puternice a liderului său.  Conjunctura politică se caracterizează prin eşecul spectaculos al aşa-zisei drepte CDR-iste, a cărei prăbuşire ameninţă să dezechilibreze pentru mult timp balanţa politică.  Locul lăsat liber de aceasta tinde să fie ocupat de PRM-ul venit dinspre oricare dintre extremele spectrului, cu un demers populist agresiv şi cu o ereditate nemarcată încă de participarea la vreo guvernare.  Practic, PRM-ul lui Vadim, este singura formaţiune politică ce nu poartă povara examenului dat în faţa naţiunii şi care, de aceea, mai poate aspira la un vot de încredere din partea unui segment important al acesteia. Cu un an înainte de viitorul scrutin, Vadim pare să marcheze o schimbare la faţă.  O schimbare legată de povara acuzelor de extremism şi de dorinţa de a utiliza şansa rară care i se oferă, de a reprezenta credibil cea de-a doua formaţiune politică a momentului. O "cuminţire" s-ar putea spune şi o temperare a limbajului politic ce a constituit, practic, principala armă de luptă (şi unicul argument în acuzele de extremism) care corespund, dacă nu unei schimbări la faţă, unei strategii electorale abordate de data aceasta cu mult mai multă circumspecţie.