A devenit un truism faptul că Vadim Tudor este el însuși un partid și că cei din jurul său nu prea fac altceva decât să-i confere suportul democratic și constituțional necesar. Gazetarul Corneliu Vadim Tudor devenit politicianul cu același nume, este un om-orchestră și mă îndoiesc că în absența sa formațiunea ar putea rezista ca o prezență semnificativă pe scena politică. Paradoxul sistemelor democratice constă tocmai în lipsa de democrație a formațiunilor politice din spectru, dominate până la un nivel totalitar de personalitățile puternice ale celor din jurul cărora au fost construite. PRM este un astfel de caz de "one man show", de formațiune care depinde până în cele mai mici amănunte de personalitatea pe care s-a construit. Pentru foarte mulți dintre observatorii scenei politice este dificil de imaginat cum ar putea să arate partidul fără Corneliu Vadim Tudor, dar cel puțin deocamdată o astfel de problemă nu se pune. În linii mari, succesul acestei formațiuni, devenită surprinzător, după alegerile din 2000, cea de-a doua forță politică a țării, se datorește în primul rând conjuncturii politice și în al doilea rând personalității puternice a liderului său. Conjunctura politică se caracterizează prin eșecul spectaculos al așa-zisei drepte CDR-iste, a cărei prăbușire amenință să dezechilibreze pentru mult timp balanța politică. Locul lăsat liber de aceasta tinde să fie ocupat de PRM-ul venit dinspre oricare dintre extremele spectrului, cu un demers populist agresiv și cu o ereditate nemarcată încă de participarea la vreo guvernare. Practic, PRM-ul lui Vadim, este singura formațiune politică ce nu poartă povara examenului dat în fața națiunii și care, de aceea, mai poate aspira la un vot de încredere din partea unui segment important al acesteia. Cu un an înainte de viitorul scrutin, Vadim pare să marcheze o schimbare la față. O schimbare legată de povara acuzelor de extremism și de dorința de a utiliza șansa rară care i se oferă, de a reprezenta credibil cea de-a doua formațiune politică a momentului. O "cumințire" s-ar putea spune și o temperare a limbajului politic ce a constituit, practic, principala armă de luptă (și unicul argument în acuzele de extremism) care corespund, dacă nu unei schimbări la față, unei strategii electorale abordate de data aceasta cu mult mai multă circumspecție. |