A devenit un truism faptul cã Vadim Tudor este el însuºi un partid ºi cã cei din jurul sãu nu prea fac altceva decât sã-i confere suportul democratic ºi constituþional necesar. Gazetarul Corneliu Vadim Tudor devenit politicianul cu acelaºi nume, este un om-orchestrã ºi mã îndoiesc cã în absenþa sa formaþiunea ar putea rezista ca o prezenþã semnificativã pe scena politicã. Paradoxul sistemelor democratice constã tocmai în lipsa de democraþie a formaþiunilor politice din spectru, dominate pânã la un nivel totalitar de personalitãþile puternice ale celor din jurul cãrora au fost construite. PRM este un astfel de caz de "one man show", de formaþiune care depinde pânã în cele mai mici amãnunte de personalitatea pe care s-a construit. Pentru foarte mulþi dintre observatorii scenei politice este dificil de imaginat cum ar putea sã arate partidul fãrã Corneliu Vadim Tudor, dar cel puþin deocamdatã o astfel de problemã nu se pune. În linii mari, succesul acestei formaþiuni, devenitã surprinzãtor, dupã alegerile din 2000, cea de-a doua forþã politicã a þãrii, se datoreºte în primul rând conjuncturii politice ºi în al doilea rând personalitãþii puternice a liderului sãu. Conjunctura politicã se caracterizeazã prin eºecul spectaculos al aºa-zisei drepte CDR-iste, a cãrei prãbuºire ameninþã sã dezechilibreze pentru mult timp balanþa politicã. Locul lãsat liber de aceasta tinde sã fie ocupat de PRM-ul venit dinspre oricare dintre extremele spectrului, cu un demers populist agresiv ºi cu o ereditate nemarcatã încã de participarea la vreo guvernare. Practic, PRM-ul lui Vadim, este singura formaþiune politicã ce nu poartã povara examenului dat în faþa naþiunii ºi care, de aceea, mai poate aspira la un vot de încredere din partea unui segment important al acesteia. Cu un an înainte de viitorul scrutin, Vadim pare sã marcheze o schimbare la faþã. O schimbare legatã de povara acuzelor de extremism ºi de dorinþa de a utiliza ºansa rarã care i se oferã, de a reprezenta credibil cea de-a doua formaþiune politicã a momentului. O "cuminþire" s-ar putea spune ºi o temperare a limbajului politic ce a constituit, practic, principala armã de luptã (ºi unicul argument în acuzele de extremism) care corespund, dacã nu unei schimbãri la faþã, unei strategii electorale abordate de data aceasta cu mult mai multã circumspecþie. |