„De aceea, vreau să se ştie că resping categoric orice afirmaţie sau speculaţie că o instituţie  a statului român este implicată, sau poate fi implicată în fraudarea alegerilor. Niciodată până acum nu s-a pus problema fraudării alegerilor în România de către instituţii ale statului”. (Traian Băsescu, octombrie 2009)

Cine striga, ca din gură de şarpe, în decembrie 2004, că alegerile prezidenţiale vor fi fraudate de Năstase şi ai lui? Cine a pus batista pe ţambal după ce, în mod aproape miraculos, în după-amiaza turului 2, cei care au votat masiv pe listele suplimentare n-au avut decât un nume în gând? Şi când avantajul de până la prânz al lui Năstase, semnalat de exit-poll, s-a metamorfozat într-o victorie pe ultimii metri a contracandidatului?

Politicienii au memorie scurtă şi cred că toată lumea uită ce spun ei, imediat ce aceste opinii devin neconvenabile.

Stigmatizarea şi „pedepsirea” lui Nica, pentru o simplă opinie (pe care acesta nu prea avea cum să o probeze) este definitorie  din acest punct de vedere. După cum definitoriu este şi principiul stalinist „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. În decembrie 2004, „autorităţile implicate în fraudarea alegerilor” erau altele decât cele din 2009. Ce nu se poate în 2009 era perfect posibil în 2004!

Este un silogism şchiop, de genul celor pe care le practică cu vădită plăcere preşedintele în exerciţiu. Sunt foarte curios cum vor evolua opiniile sale democratice după moţiunea de cenzură şi – mai ales – după un rezultat negativ (pentru sine) al scrutinului din decembrie (pentru că presupun că va intra în turul 2). Se va mai bate atunci cu pumnul în piept că sunt simple speculaţii, sau va striga, ca deobicei: „Săriţi, hoţii!”? Chiar dacă cel care le-a organizat a fost omul său, Blaga?

Fraudarea alegerilor este o temă indrăgită de perdanţi, de cei care nu pot concepe că alţii  sunt mai buni, sau mai bine văzuţi de alegători. Cu atât mai îndrăgită cu cât cred mai puţin în ea şi în şansele ei de a le reda ceea ce cred că le-a fost răpit. Este doar  un prilej de a-şi spori notorietatea şi de a se victimiza în ochii celor care mai cred în chestiile astea. Din câte-mi amintesc, o singură dată s-a întâmplat la noi ca învinsul să recunoască, sportiv, victoria învingătorului şi să-l felicite, chiar dacă contre-coeur. S-a întâmplat în 1996, când Iliescu a acceptat decizia urnelor, deşi avea semnale puternice ca aceasta nu a fost sută la sută corectă. În rest, scandaluri şi ameninţări . Cel mai violent a fost Vadim, în 2000, urmat de Băsescu în 2004 – dar înainte de rezultatul final.

Cum va fi în 2009? Personal, cred că scorul va fi strâns, mult mai strâns decât a fost în 2004, dacă se poate spune şi aşa. De ce? Pentru că miza pare să fie mai mare ca oricând şi se vor pune în mişcare toate mijloacele posibile de înclinare a balanţei – inclusiv cele violente. Iar învinsul va striga, cu siguranţă, „hoţii!”.