Dl preşedinte Băsescu descoperă America cu o oarecare întârziere. Şantajul prin presă are frumoase tradiţii interbelice pe malurile Dâmboviţei şi nu degeaba performanţele imobiliare ale celebrului patron al "Curentului" erau supranumite 'şantajul şi etajul'. Palatul ridicat în acest mod, cu contribuţia marilor tunari ai vremii, ar putea să poarte o placă comemorativă, nu doar pentru a marca fenomenul, ci şi specificul lui: banii obţinuţi cu o astfel de trudă erau băgaţi direct în afacere. Între timp lucrurile s-au mai schimbat. După ce jurnaliştii şi proaspeţii oameni de afaceri ai tranziţiei miraculoase de la proprietatea statului la cea privată s-au mai dezmeticit după puseele de militantisme de dreapta sau de stânga, unii dintre ei, cei mai adecvaţi noilor realităţi, au trecut la treabă. De la ignorarea cu bunăvoinţă a unor aspecte reprobabile, contra cost, lucrurile au evoluat spre presiunea directă. Numai un naiv nu şi-ar fi putut da sea ma, de-a lungul timpului, care era motivaţia reală a tonului critic, justiţiar aproape, al unor campanii de presă şi cum se făcea că acestea încetau ca la un semn, dacă nu cumva acelaşi ziar, în aceeaşi problemă, o lua pe contrasens, ignorând vădit pentru ce militase până atunci. Aşa s-a făcut că jurnale cu mari probleme s-au revigorat brusc, sau că altele, cu tiraje confidenţiale, continuau să funcţioneze, pe fondul creşterii subite a nivelului de trai al şefilor lor. Şantajul de presă a intrat în uzul curent al consumatorului de presă, tolerat sau ajutat de interese politice de conjunctură. Marii şantajişti au fost trecuţi cu vederea sau chiar încurajaţi când demersul lor convenea uneia dintre părţi. Într-o logică strâmbă a lucrurilor, promotorii unor asemenea campanii incalificabile au început să devină lideri de opinie, fiind consultaţi şi citaţi ca luptători pentru o cauză generală, chiar dacă cu beneficii private. Şantajul a fost onorabilizat ori din teama cel or care nu doreau să intre într-un astfel de malaxor, ori de satisfacţia părţii care-şi vedea atinse scopurile în acest fel. Micile ziare de scandal au devenit treptat trusturi de presă, şi-au adăugat alte mijloace de influenţă şi liderii lor s-au înscris în categoria oligarhilor obişnuiţi să acorde sprijin pentru calea liberă spre viitoarele beneficii: 'etajul' lui Şeicaru a început să devină o modestă amintire în faţa edificiilor somptuoase hrănite de perena sursă a conflictului şi conlucrării dintre cei care au de pierdut de pe urma dezvăluirii manevrelor lor infracţionale şi cei care au de câştigat de pe urma ameninţării cu dezvăluirea. Lucrul cel mai curios în momentul de faţă este că apostolul luptei împotriva acestui flagel, dl Băsescu, pare să fi descoperit această realitate abia acum. O realitate cu care s-a confruntat şi cu care a conlucrat, uneori fructuos, atunci când nu era în fruntea bucatelor, dar dorea să ajungă. Şi o realitate care nu ţine atât de presă, cât de mediul toxic al afacerilor necurate derulate cu oblăduire politică sau instituţională. Odată făcută curăţenie aici, presa va fi prima care va beneficia de ea. Rămânând să facă ce ştie şi ce trebuie: să ne păzească de tentaţii.