Evenimentele de acum cinci ani, cu golanii şi cu minerii protagonişti ai unor show-uri violente legate între ele precum actele unei tragedii antice, cu corul de Cassandre jeluind sau blestemând până în zilele noastre, ni se limpezesc astăzi sub forma unei dispute, mai subtile, între statul de drept şi statul de dreapta. "Fenomenul" Pieţei Universităţii a traversat perioada electorală, supravieţuind rezultatului urnelor, care a nemulţumit o anumită parte a societăţii, mai strâns legată de trecut ori de Occident, ce considerase că după lungul marş de stânga venise vremea unui viraj hotărât spre o dreaptă liberală şi conservatoare în acelaşi timp. Majoritatea tăcută aprecia însă sensibil diferit lucrurile la ora trecerii către un sistem destul de nebulos şi preferinţa pentru un program şi pentru nişte lideri ancoraţi în istoria contemporană a "salamului cu soia" poate fi explicată şi prin teama de necunoscut, dar şi prin inexistenţa premiselor absolut necesare unei politici de dreapta - standard de viaţă şi randament economic, eficienţă managerială. Explozia de violenţă din 13, favorizată de grave erori de apreciere (voite sau nu) a fost, într-un fel, expresia refuzului unui stat de drept rezultat din primul scrutin democratic şi tentaţia unui totalitarism pe invers, considerat a fi mijlocul cel mai nimerit de a oferi poporului soluţia justă. Cu nimic diferită de această mentalitate a fost şi demonstraţia minerilor, pentru că o democraţie impusă cu forţa este la fel de bună ca si o dictatură. Meciul din 13-15 iunie a fost acela dintre două fete ale aceleiaşi mentalităţi: intoleranta. Consecinţele le cunoaştem.