Strâns cu uşa de Comisia pentru Drepturile Omului de la Senat, Serviciul Român de Informaţii a recunoscut că în 2002 a realizat aproximativ 1200 de interceptări telefonice, pentru toate existând mandat legal.  Problema este că din aceste 1200 interceptări, mai puţin de 10% s-au justificat ca având tangenţă cu siguranţa naţională. Altfel spus, SRI a obosit ascultând cu 10 urechi ceea ce putea fi auzit cu una singură.  Vă imaginaţi ce volum inutil de efort şi ce consum de mijloace a însemnat această operaţiune care justifică existenţa unor importante segmente din componenţa instituţiei care au depăşit planul la consumul de benzi magnetice şi hârtie de (tran)scris. Această fervoare - fie ea şi legală - are rădăcini adînci într-o anumită mentalitate pe care a înrădăcinat-o practica din instituţiile de represiune.  Şi anume faptul că, atunci când crede că nu are martori, omul îşi dă în vileag principiile şi convingerile.  Că atunci când se crede la adăpost spune mai mult decât ar face-o în condiţii obişnuite. Practicanţii acestei convingeri pierd însă din vedere un amănunt: acela că în 13 ani de exerciţiu democratic, oamenii au început să renunţe la 'dubla-gândire' orwelliană, că din ce în ce mai rar se întâmplă să spui la telefon un lucru pe care să nu-l poţi spune în gura mare, indiferent de cadru sau de auditoriu.  Şi că, în general, ascultarea telefoanelor devine mai degrabă un viciu al ascultătorilor decât o culpă a celor ascultaţi. Evident, prima îndatorire a Serviciului Român de Informaţii este să vegheze ca nimic să nu aducă atingere siguranţei naţionale.  10 la sută dintre cei pe care i-a ascultat SRI-ul anul trecut, se pare că aduceau atingere, într-un fel sau altul intereselor naţionale. Ce reprezintă atunci, restul de 90%?  Aceasta este întrebarea.