La ora când era programată recepţia prilejuită de Ziua Jandarmeriei, un grup de ofiţeri aflaţi în faţa porţii Comandamentului, pe ale căror feţe nu se putea citi nimic, informa pe invitaţi că festivitatea s-a anulat. Pur şi simplu, fără nici o altă precizare. Invitaţii făceau stânga'mprejur pradă celor mai contradictorii supoziţii. "Ce s-a întâmplat?" Ce putea să se întâmple? O jumătate de oră mai târziu, un telefon dat dintr-un legitim interes profesional la cabinetul comandamentului de armă avea să aibă ca răspuns o explicaţie cel puţin penibilă: festivitatea se contramandase din cauză că nu fusese timp să se instaleze un cort care să-i protejeze pe participanţi de intemperii. Motivaţia era rostită cu adâncă convingere chiar dacă la ora aceea strălucea puternic soarele care, câteva ore mai devreme, fusese acoperit de norii ameninţători buluciţi pe cerul laşului.
Între muţenie şi minciună se întinde o plajă ce ţine de persistenţa unui sindrom de sorginte totalitară căruia mare parte din corpul nostru ofiţeresc îi este încă tributar: secretomania. Cele mai simple, mai normale şi mai omeneşti lucruri au fost întotdeauna învăluite într-un mister care n-a făcut altceva decât să dea naştere celor mai fanteziste speculaţii. Stau şi mă întreb - respectându-le durerea - de ce domnii ofiţeri de la poarta Comandamentului n-au reuşit să spună clar că s-a întâmplat o tragedie care făcea imposibilă festivitatea? De ce şeful de cabinet al regretatului general Bunoaica a trebuit să se preteze la o minciună când era clar că, cel puţin pentru presă, aceasta nu avea cum să reziste? Transparenţa, acolo unde este cazul, se învaţă greu. Mult mai greu decât păstrarea secretului. Tot unde este cazul.
(6 septembrie 1995)