Cel puţin stranie satisfacţia asta cu care ne sunt vestite nenorocirile care vor urma nu ştiu cărei greve sau marş, viziunea de-a dreptul apocaliptică a acestor pedepse abătute asupra unui Executiv văzut ca o cauză a tuturor relelor şi din a cărui stârpire sindicatele cu cei mai aprigi lideri par să-şi fi făcut o datorie de onoare. Această grevă generală (căci toate se vor generale) a proletarilor cu lefuri medii de jumătate de milion de la REN EL, care ar fi trebuit să ne lase în întuneric, să ne deraieze trenurile, să ne moară cei apropiaţi pe mesele de operaţii mi se pare ilustrativă.
Că până la urmă totul s-a dovedit un bluf, este altceva şi ţine, poate, de acea incapacitate funciară a românului de a duce o treabă până la capăt, în rău sau în bine. Dar ţine şi de această luptă subterană pentru putere în care feluritele grupări de interese se folosesc din plin de berbecele sindical, ca un surogat electoral, sau de veleitarismul unor lideri ce au nevoie de aceste tensiuni pentru a le folosi ca o trambulină de lansare spre alte demnităţi si beneficii. Ca de obicei, sindicaliştii de rând se văd mânuiţi si mânaţi de autorii de slogane populiste fără a mai pricepe nimic din cea ce se întâmplă cu ei. Scurtcircuitul spectaculos al RENEL-iştilor s-a datorat în primul rând unei lipse de bun simţ: nu ei erau cei mai îndreptăţiţi să solicite lefuri cu 50 la sută mai mari, într-o economie în care este imposibil ca un sector să meargă mai bine decât ansamblul care merge prost. Inabilitatea acestui demers, rapid şi sever sancţionată de negociatorii de profesie de la Palatul Victoria, compromite grav şi, poate, iremediabil interesele unor categorii largi, care realmente trăiesc de azi pe azi.