Este imposibil să nu vă stăruie în minte imaginile unui alt Paşte, cel din 1992, consumat sub semnul unei adevărate isterii monarhiste. După mai multe încercări ratate de a reveni în ţară - încercări ce s-au lovit de obtuzitatea şi de lipsa de tact a autorităţilor de atunci - regele Mihai a putut, în sfârşit, să păşească liber pe pământul ţării sale şi să-şi împlinească un vis amânat vreme de aproape o jumătate de secol: acela de a se putea ruga, de Paşte, la mormintele strămoşilor săi. A fost, una peste alta, un exerciţiu de civism si de democraţie si, chiar dacă autorităţile s-au temut ca entuziasmul popular, combinat în mare măsură cu o doză de curiozitate şi de frondă, să nu debordeze în manifestări violente, cu consecinţe imprevizibile, nimic de acest fel nu s-a întâmplat. A fost doar o mare de oameni care a dorit să-l vadă sau să-l revadă pe cel care simboliza o epocă de stabilitate statală într-un cadru general de democraţie. Vizita fostului rege a constituit un autentic eveniment mediatic, dând sărbătorilor pascale o tentă politică rămasă fără urmări.<o:p />

Sau, mai exact, fără urmările de care se temea o parte a clasei politice şi pe care le aştepta o alta. Bunul simţ popular a făcut ca persoana regelui, ceea ce simbolizează el pentru poporul român, să nu devină o miză a jocului politic si să rămână ceea ce este şi trebuie să fie: un reper al istoriei noastre.<o:p />

Şi acum, la şapte ani după "Paştele Regal", Mihai şi familia sa au revenit în România. Nu l-au mai întâmpinat mulţimi fremătânde, ci câţiva apropiaţi. Nu l-au mai asaltat reporterii şi camerele de luat vederi. S-a îndreptat în linişte spre Techirghiol, unde a participat la înviere într-o capelă cu semnificaţii deosebite, în mijlocul localnicilor.<o:p />

Cineva ar putea spune că mirajul s-a risipit. Care miraj? S-au risipit, poate, patima şi excesele care l-au târât, regretabil, pe fostul monarh, într-un ring în care nu-i era locul. Pentru că locul său era deja rezervat în Istorie. Iar cei şapte ani care s-au scurs de la prima sa revenire nu fac decât să arate că am parcurs deja o etapă de viată necesară: aceea a bunului simţ şi a măsurii.<o:p />