Vineri dimineaþã inima poetului a încetat – chiar ajutatã de aparate – sã mai batã. Cu o zi înainte cel care-l îngrijise în ultimele sale clipe de viaþã, medicul Brãdiºteanu, spunea cã Pãunescu ar avea nevoie de o inimã nouã. Ce fel de personaj ar mai fi fost el, însã, cu inima altuia? ÃŽn ce mod, o altã inimã, l-ar mai fi putut reprezenta pe cel care o jumãtate de secol a pompat, din propriul sãu cord, tonele de poezie puse pe pagina de hârtie?
Este, desigur, un mod - vecin cu poezia – de a vorbi.
Pãunescu a fost ºi el un om, iar oamenii sunt muritori. Cu sau fãrã inimã de împrumut. Nemuritoare e doar opera lor. Aceea ce niciodatã nu va putea fi plasatã sub o piatrã funerarã.
Una dintre cele mai frecvente prejudecãþi ale lumii contemporane este aceea de a pune semnul egalitãþii între om ºi creaþia sa. Prin prisma acestei viziuni lumea marii culturi ar trebui sã fie populatã exclusiv de sfinþi ºi icoane. Cu cât talentul omului a fost sau este mai mare, cu atât ne aºteptãm sã nu ne dezamãgeascã în nici un fel. Artiºtii, creatorii, sunt însã oameni ºi se comportã omeneºte, fac gesturi superbe pe care le combinã cu manifestãri ce nu au nimic eroic în ele. ªi care sunt judecate cu incomparabil mai multã asprime decât ale altora.
Din acest punct de vedere, Pãunescu a reprezentat un model. A fost adulat ºi detestat. Iubit de cei care au vãzut în el omul ales, urât de cei care nu l-au înþeles sau l-au invidiat pentru ceea ce ei nu puteau sã fie. ÃŽn scurta sa trecere prin aceastã lume, Pãunescu a fost un om al prea-plinului. A cerut mult ºi a dãruit mult. A trãit cu maximã intensitate fiecare moment ce i-a fost dãruit. I-a copleºit nu odatã, pe cei din jur, cu apetitul sãu colosal pentru orice. A creat pe mãsurã. Cãrþile sale au devenit aproape întotdeauna tomuri. A versificat cu uºurinþa cu care ceilalþi vorbesc, a învãluit în taina poeziei pânã ºi discursul politic, spre oroarea celor dãruiþi doar cu limba de lemn. S-a dorit artist-cetãþean ºi chiar a reuºit sã fie într-un fel la care puþini au avut acces. A ºtiut sã înjure cu vigoarea polemistului de profesie ºi sã aduleze la limita decenþei. A trãit triumfuri ºi dezamãgiri, recunoaºteri ºi contestãri ºi, în general, ar fi putut spune cã nimic din ceea ce este omenesc nu i-a fost strãin. Pãunescu s-a dus, spre o lume poate mai bunã, dar ne lasã o moºtenire pe care nimic ºi nimeni nu ne-o poate lua: o poezie care, încã din timpul vieþii sale – supremã confirmare - a intrat într-un circuit care îi conferã calitatea de bun public.
La despãrþirea de Pãunescu, sã ne rugãm pentru sufletul sãu, sã fie primit acolo de unde nimeni nu-l mai poate exclude: în eternitatea poeziei ºi culturii acestei naþii. |
|
| Accesari:
2420
|
Adauga o opinie