Niciodată parcă ceea ce generic s-a încetăţenit ca "nepotism" nu a atins culmile din prezent.

Trăim o veritabilă epopee a promovării, pe cele mai nefireşti filiere, în funcţii de stat, plătite din bani publici, a nevestelor, amantelor, amanţilor fiilor, nepoţilor, cuscrilor, finilor, naşilor şi altor categorii din încrengăturile familiare şi de clan. Nu este o invenţie a regimului democratic. Nepotismul s-a practicat şi sub dicatatură, numai că atunci era mai atent controlat şi - conform unui dicton clasic - "non licet bovis quod licet Jovis". Adică ceea ce era permis la "vârf", unde funcţiona o legitimitate autoproclamată, nu era permis şi la nivelurile intermediare. Ceauşescu şi-a promovat nevasta şi pe unul dintre fii în virtutea statutului său excepţional, care-i permitea aproape orice derogare. Erau însă, dacă vă aduceţi aminte, ca interzise ca principii, coexistenţa soţului şi a soţiei, ori a copiilor, în aceeaşi instituţie şi la nivele de comandă. Nepotismul se practica şi atunci, dar ceva mai la distanţă şi cu grija ca promovările să nu fie atât de ostentative încât să genereze mânia "vârfurilor".

Astăzi nu mai există niciun fel de oprelişti. Dacă în alte zone decât administraţia, se acceptă ideea meritului personal - vezi cazul asccensiunii de-a dreptul miraculoase a fiicei preşedintelui, în ierarhia unui partid, direct de pe catwalk la prezidiu - pe aici nu există nicio oprelişte. Nevestelor de demnitari sau de parlamentari pot deveni la rândul lor parlamentari, ca şi unele fiice sau fii, sau fraţi, pe care influenţa titularului îi poate promova pe liste (poate cu uninominalul va fi mai complicat). Raiul nepotismului e însă în administraţia publică. Acolo nu e nicio problemă ca o nevastă de ministru să devină înalt funcţionar public peste noaptem, sau ca o întreagă formaţiune de neveste de politicieni să fie promovate pe culmi de partid într-un consiliu de supraveghere - al asigurărilor, de pildă.

A devenit o regulă ca orice titular de portofoliu să se îngrijească ca nevestele, fiii, verii colegilor de partid să poată obţine funcţii bine plătite în care să nu fie nevoiţi să dea în brânci. Funcţionează foarte bine şi trocul: tu îi angajezi pe ai mei, iar eu pe ai tăi! În felul ăsta nici nu bate la ochi. Cele mai mari performanţe de până în prezent le-au obţinut partidele aflate la guvernare - liberalii şi udemeriştii. Dacă cineva şi-ar pune în minte să identifice relaţionarea ocupanţilor diferitelor funcţii publice i-ar ieşi o schemă fabuloasă de încrengături şi de "combinaţii de n luate câte k", care ţes în administraţie o pânză de păianjen mai ceva ca în poveştile cu mafioţi. Singura deosebire este că ăştia nu dau lovituri în afară, fiindu-le suficient să sugă de la buget sume pe cât de mari, pe atât de nemeritate.

Rubedeniada este boala cronică a sistemului şi schimbările de titular nu fac decât să înlocuiască o reţea cu alta, un sistem de încrengături familiale şi de clan cu altul. Fără ca cineva să poată sau să dorească a interveni, pentru că aproape toţi sunt cuprinşi în schemă!