Alegeri libere am vrut, alegeri avem. Cu carul! Dacă până acum ele ne-au mai lăsat câte un răgaz de doi până la patru ani, de acum înainte am încurcat-o: de aici și până în 2009 vom avea parte de nu mai puțin de 5 runde de alegeri și pe puțin două referendumuri. Deci 7 runde electorale. Una pentru europarlamentare, în această toamnă. Alegeri locale și generale la anul. Alegeri prezidențiale și, din nou, europarlamentare, în 2009. Despre cele două referendumuri – pentru uninominal și unul pentru ce se va mai ivi în bătălia dintre Palate, nu știu exact când vor avea loc. Dar vor avea.
Alegerile astea nu vin însă singure, ci cu tot convoiul de angarale aferent: cu campanii electorale de câte o lună cel puțin. Cu cheltuielile de operare a exercițiului electoral. Cu cheltuielile propriu-zise pentru campaniile partidelor și ale candidaților. Toate acestea vor însemna o gaură considerabilă într-un buget care oricum nu dă pe dinafară. Și o blocare aproape totală a reformelor aflate în curs. România va fi, timp de doi ani, într-un soi de Carnaval de la Rio, cu ‚samba – si, trabajo-no’, cu politicieni dându-și în stambă de dimineață până seara, cu războaie mediatice interminabile și cu promisiuni pe măsura lipsei de șansă de a fi respectate. Este, trebuie să fim sinceri, o perspectivă cel puțin îngrijorătoare. O țară întreagă va lucra – dacă va mai lucra – ca să hrănească această structură nesățioasă și profund ineficientă. Nu știu care ar putea fi alternativa, probabil că nici nu există vreuna în cadrul procedurilor democratice. Există însă riscurile creșterii până la niveluri îngrijorătoare, care să pună sub semnul întrebării însuși rostul acestora, a absenteismului. Dar mai poate exista și șansa ca sita selecției repetate să producă acea înnoire necesară a clasei politice, să aducă în prim plan acele figuri noi capabile să facă din politică o activitate profesionistă și profitabilă pentru societate. Măcar de-am avea noi norocul ăsta… |