Din 2005 încoace, România face obiectul unui experiment politic unic: acela al unei guvernări paralele cu ea însăşi! Învingător în scrutinul prezidenţial, Traian Băsescu a adus la putere, forţând prevederile constituţionale, un guvern alcătuit din reprezentanţii Alianţei, cărora li s-au adăugat, pentru formarea coaliţiei necesare, cei ai două formaţiuni satelitare - UDMR şi PUR-PC. Ambele făcuseră parte şi din precedenta coaliţie, condusă de PSD, şi fără ele liberalii şi democraţii n-ar fi avut nici o şansă. Debutând sub semnul unităţii-n cuget şi simţiri, noua Putere a început să se delimiteze, treptat, de ea însăşi, prin intermediul tipului de conducere bicefală instituită de protocolul Alianţei. Deşi nici înainte nu fuseseră prea evidente, diferenţele de opinii şi de abordări dintre liberali şi democraţi au început tot mai des să iasă la iveală, lăsând să se vadă artificialitatea formulei. Promotorul delimitării a fost preşedintele Băsescu. Prea puţin potrivit, prin datele personale, rolului pe care i l-a hărăzit, cam pe neaşteptate, defecţiunea pre-electorală a lui Stolojan, Băsescu a încercat să-şi depăşească condiţia intervenind tot mai des şi mai vehement în agenda Executivului. Vreme de aproape un an, premierul Tăriceanu a lăsat impresia unui partener docil, dispus să accepte supremaţia tovarăşului său, însă nemulţumirile tot mai acut manifestate de către activiştii liberali l-au forţat să ia poziţie. Primul gest de curaj antibăsescian a fost acela de a nu-şi mai da demisia, după respingerea de către Curtea Constituţională a pachetului de legi ale Justiţiei, aşa cum se angajase într-un puseu de vehemenţă necaracteristic lui, anihilând astfel proiectul alegerilor anticipate, clocit la Cotroceni. Au survenit apoi nenumărate alte episoade în care cei doi protagonişti au lăsat impresia că se află într-o competiţie, având puncte de vedere şi susţineri diferite. Tot mai agresiv în demersurile sale, preşedintele a fost însă nevoit să accepte o realitate: independenţa guvernului şi imposibilitatea sa de a-l demite sau modifica prin acţiuni de forţă. Aceasta a fost şi cartea pe care a jucat-o, adesea cu îndemânare, premierul Tăriceanu, care a adoptat o strategie inteligentă: aceea de a nu intra în conflict deschis cu preopinentul său, de a-l lăsa să-şi desfăşoare tiradele şi gestica şi de a puncta ulterior cu calm. Un bun exemplu îl constituie şi ultima şedinţă de guvern la care a participat ca "invitat" un preşedinte insuficient refăcut de pe urma crizei de hernie, dar nu mai puţin hotărât în a amenda inconsecvenţele şi erorile unui guvern de care se consideră tot mai detaşat sentimental şi ideologic. Premierul l-a ascultat, tăcut pe preşedinte, fără a-l contrazice sau a-l aproba, văzându-şi apoi de treabă în ideea că Executivul face tot ce se poate, iar miniştrii liberali Flutur şi Nicolăescu sunt de departe cei mai buni din câţi s-ar putea găsi. Şi aşa mai departe, ca-n definiţia în care se spune că deşi merg alături până la infinit, paralelele nu se întâlnesc niciodată sau se întâlnesc la alegeri...