Loiali cum suntem noi de felul nostru, ne manifestăm sprijinul deplin faţă de George Dabăliu Bush chiar mai înainte ca acesta să ni-l ceară efectiv. Primele unităţi combatante intrate în luptă aparţine Poliţiei.  Sub comanda directă a neînfricatului ministru de Interne care, în ciuda numelui pe care-l poartă, nutreşte convingeri occidentale categorice, poliţiştii au atacat frontal locuinţele câtorva cetăţeni de origine irakiană, scoţându-le uşile din ţâţâni şi dărâmându-le  ceva mobilă. Câţiva, mai suspecţi, au fost luaţi pe sus de lângă nevestele românce şi copiii comuni şi duşi pe undeva pe lângă Otopeni unde vor aştepta să li se hotărască soarta, în funcţie de dispoziţiile care vor fi primite de la Washington.  Acţiunile întreprinse de poliţie au fost serios argumentate de observaţiile şi cercetările întreprinse de detaşamente de cercetare, infiltrate sub acoperire, adânc, în liniile inamicului, pe la cele câteva angro-uri unde irakienii şi-au stabilit poziţii fortificate, înarmându-se până în dinţi cu baxuri de ţigări, băuturi contrafăcute, ciorapi şi chiloţi la kilogram şi alte tipuri de armament de distrugere în masă, cu care aceştia intenţionau să atace poporul român iubitor de pace şi comerţ cu lucruri ieftine. L-am urmărit cu atenţie pe dl ministru Rus şi i-am mulţumit, în gând, pentru grija pe care ne-o poartă şi pentru maniera hotărâtă în care a acţionat, şi nu m-am putut opri să nu-l compar, măcar pentru o clipă, cu legendarul general Schwarzkopf, comandatul trupelor care au făcut precedentul război din Golf, cu a sa celebră 'Furtună în Deşert' şi caut un nume potrivit pentru campania istorică a domnului Rus.  În afară de 'Furtună degeaba' nu-mi vine altceva în minte. Lăsând gluma la o parte, să observăm că excesul de zel de care au dat dovadă autorităţile române în acest caz poate fi profund contraproductiv el semănând mai degrabă cu o provocare decât cu o prevenire.  Comunitatea irakiană din România e cunoscută.  Sunt oameni care au plecat de la ei  nu de bine.  Majoritatea şi-au făcut un rost pe aici, întemeindu-şi familii.  A te apuca acum să-i suspectezi şi să-i sancţionezi pentru că-şi frecventează ambasada (chiar spunea unul: dacă nu mă duc la ambasadă să-mi dea acte, voi mă daţi afară!) este o inabilitate, mai ales că la câţi duşmani puternici are Saddam la ora asta, nici măcar nu cred că se mai gândeşte şi la noi.