Deși l-am condamnat (și executat) în bloc, cuplul dictatorial era departe de a fi unul omogen și unit în gând și faptă. De altfel, până la uluitoarea ascensiune în ierarhia de partid a reputatei academician-doctor-inginer, Nicolae Ceaușescu se mai bucura încă de resturile simpatiei și acceptării cu care fusese miluit de ora sa astrală - reacția de-a dreptul sinucigașă la invadarea Cehoslovaciei, în 1968. Treptat, cu simțul său infailibil în sesizarea de nuanțe, publicul a înțeles că, în materie de genialitate, Dânsa începea să-1 depășească pe Dânsul, dând tot mai clar măsura sa de geniu al răului. Ca un paratrăsnet ea atrăgea totul - și disprețul, și bășcălia și, finalmente, ura unei națiuni care, se simțea tot mai disprețuită și mai umilită. Câteodată stau și mă întreb dacă soarta lui Nicolae Ceaușescu ar fi fost aceeași dacă era burlac sau avea altă nevastă și cred că, în întreaga nostră istorie, nimeni, nici unul dintre personajele memorabile, nu a atras atâta ură și atâta detestare. În ea au tras prima dată și au descărcat cele mai multe gloanțe ostașii din plutonul de execuție de la Târgoviște.
Mormântul ei din Ghencea nu poartă nici o inscripție și nu atrage rugile pentru iertarea păcatelor de la nici un creștin milos. Dar suprema sancțiune a defunctei mi se pare a fi aceea de la licitația bunurilor celor doi, organizată de fosta Gospodărie de Partid: în timp ce pe șepcile tovarășului a fost bătaie, nimeni nu a vrut să aibă vreun lucru de-al ei: nici rochii, nici pantofi, nici medalioane și nici măcar vreuna din celebrele sale blănuri. Aceasta îmi pare o lecție exemplară la care măcar poli- ticienii copleșiți de personalitatea propriilor neveste ar putea să ia aminte.