Istoria a dovedit că embargourile au o eficienţă limitată şi că foarte adesea ele lovesc altundeva decât se intenţionează. Cum este, de pildă, cazul embargourilor instituite împotriva Irakului şi Iugoslaviei, care au însemnat un adevărat dezastru pentru noi, românii, legaţi şi de unii şi de alţii prin creanţe sau cooperări. La fel de valabilă mi se pare teoria şi în cazul altor tipuri de embargou: ca cele instituite sub formă de sancţiuni de Preşedinţie, împotriva unor gazete la care au fost constatate încălcări ale deontologiei. Din păcate, buna credinţă nu constituie - încă - un element definitoriu al relaţiei ziaristului cu realitatea. Ea nu poate fi instituită pe căi birocratice şi rămâne, exclusiv, apanajul conştiinţei profesioniştilor din presă. Instituirea de sancţiuni nu cred că a afectat prea tare publicaţiile, care n-au întârziat să-şi facă din aceasta un titlu de glorie. A afectat însă cititorul obişnuit, care n-a mai înţeles mare lucru din mecanismul democratic în care se încadrează şi relaţiile presei cu puterea. Ridicarea sancţiunilor prezidenţiale reprezintă un pas necesar spre restabilirea unui echilibru natural: relatările incorecte sau tendenţioase pot fi sancţionate de către o singură autoritate - cea a cititorului-cumpărător.