Curios lucru: Șevardnadze nu părea să fie unul dintre foștii prim-secretari, deveniți președinți-dictatori în fostele republici sovietice din Asia. Contribuția sa la perestroika lui Gorbaciov și rolul jucat, ca ministru de Externe al Uniunii Sovietice, la realizarea, pentru prima dată în istoria ultimului secol, a unei coaliții mondiale împotriva agresorului (e vorba despre primul război din Irak) îl calificau drept una dintre mințile luminate ale sfârșitului de mileniu, și ca pe unul dintre artizanii descătușării Estului European. În fața acestei panoplii progresiste, amintirea sa ca fost general KGB pălea și rămânea de domeniul trecutului. Odată cu dezmembrarea Uniunii, Șevardnadze a fost chemat imperativ acasă, în Georgia natală, și, practic, purtat pe brațe spre președinție. Locuitorii micului - și relativ prosper, în perioada comunistă - stat georgian vedeau în Șevardnadze șansa accederii rapide la o identitate proprie, acesta fiind vedeta aptă să atragă simpatia lumii și sprijinul necesar. Până la un punct, Șevardnadze a reușit să atragă acest capital de simpatie externă. N-a reușit, însă, să o facă să lucreze în folosul poporului său. Democratul perestroikist s-a reîntors, treptat, în propriul său trecut, ajutat fiind și de instabilitatea emoțională cronică a conaționalilor săi. Scăpat ca prin minune din câteva atentate puse la cale de adversarii săi politici (sau economici?) Șevardnadze și-a întărit sistemele de securitate. De aici până la o dominație autoritară asupra instituțiilor și a cetățenilor n-a mai fost decât un pas. Poate că și acest pas ar fi fost acceptat, în maniera în care e acceptat în întreaga Asie fostă sovietică, unde actualii președinți sunt dictatori au înlocuit marxism-leninismul cu islamismul dintr-o trăsătură. Numai că deteriorarea situației economice și creșterea corupției -fenomen specific unor astfel de conjuncturi - au făcut ca în ochii majorității georgienilor Șevardnadze să devină tot mai de nesuportat. Aparențele democratice pe care le-a mai păstrat i-au jucat festa, permițând Opoziției să denunțe fraudele grosolane din alegerile abia consumate și să-și atragă de partea sa categoria activă de populație nemulțumită. De aici și până la ceea ce s-a întâmplat sâmbătă și duminică, distanța a fost scurtă. La fel ca și perestroika lui Gorbaciov, spoiala de democrație a lui Șevardnadze s-a dovedit, în ultimă instanță, ineficientă, el avându-i a suporta consecințele. Rămâne o întrebare: de ce, în încrâncenarea sa de a rămâne la Putere, nu a recurs la forță? Probabil că răspunsul poate fi găsit în schimbările fundamentale care au avut loc în lume în ultimele două decenii. Forța brutală, sângeroasă, nu mai poate reprezenta o soluție. De aceea, cred că și Revoluția română, cu cea georgiană nu au decât vagi asemănări: este, poate, ultimul episod din lumea civilizată al traversării unei situații de criză pe o asemenea cale. La Tbilisi a avut loc o revoluție de postav: una de la care georgienii n-ar trebui să se aștepte la mare lucru. Cel puțin atâta timp cât datele fundamentale ale problemelor lor nu vor putea fi schimbate. |