Am tot mai des sentimentul cã þara asta are o mare, insurmontabilã problemã: aceea a neputinþei! O neputinþã cronicã de a face, pe care o împãrtãºesc, aproape fãrã excepþie, cei care trebuie sã facã. Numiþi sau aleºi, cu toþii se împiedicã de propriile limite, de limitele sistemului creat de ei înºiºi, de neîncrederea în propriile puteri ºi de lehamitea pe care o genereazã, pânã la urmã, toate acestea la un loc. Dãm tot mai des impresia unei colectivitãþi care merge spre nicãieri, fãrã a þine cont de vreo busolã. ÃŽmi dau seama cã efectele externe ale crizei economice au o pondere importantã în aceastã stare, dar ºi fãrã ea, þara dãdea semnele unei împiedicãri cronice. N-am sã dau decât un singur exemplu: ceea ce ne deosebeºte radical de „familia” europeanã în care am fost acceptaþi, în baza unor speranþe care nu se împlinesc, este infrastructura. Drumurile. România are, probabil, cele mai proaste drumuri din Uniunea Europeanã. Harta rutierã a Europei se cam opreºte la intrarea în þarã unde, pe o imensã patã albã, cartografii ar putea sã scrie precum cei din Evul Mediu: „Hic sunt leones!”. Aici sunt gropi. Aici nu sunt semnalizatoare. Aici sunt poduri pe care le ia prima apã! Aici sunt cãi ferate care alunecã cu tot cu trenuri. Aici se deraiazã din douã în douã zile. Aici sunt drumuri modernizate care se închid a doua zi dupã ce li se taie panglica. Aici sunt tot felul de panglicari care fac proiecte pentru care nu se gãsesc executanþii dispuºi sã plãteascã ºpaga pretinsã. Aici sunt responsabili care nu sunt în stare sã exproprieze porþiunile pe care ar trebui sã înceapã lucrurile. Aici sunt instituþii de resort care încaseazã bani pe fel de fel de taxe dar nu reuºesc, nici sã astupe gropi, nici sã asigure o fluenþã corespunzãtoare a traficului.
Practic, România este o þarã greu de strãbãtut, periculos chiar, în care ºtii (dacã ºtii) când pleci, dar nu vei ºti niciodatã când ajungi. O þarã cu miniºtri de doi bani, care vin ºi pleacã bifând doar ºpãgi. O þarã în care, de la Ceauºescu pânã la prima porþiune de autostradã nouã au trecut mai bine de patru decenii ºi în care, în aproape 8 ani s-au mai fãcut doar vreo câþiva zeci de kilometri. Perspectiva României de a se conecta la marile trasee internaþionale este una tot mai îndepãrtatã, atâta timp cât ministerul dlui Berceanu nu reuseºte nici mãcar sã repare drumurile cu banii pe care-i are.
România este o þarã mai uºor de evitat decât de traversat. ªi aºa va rãmâne atâta timp cât neputinþa cronicã a celor puºi sã o administreze va beneficia de înþelegerea resemnatã a unui popor care nu mai crede în nimic ºi în nimeni.