„Măsurile dictate de Băsescu au fost brutale, de neimaginat în Vest” – a spus directorul general al Erste, austriacul Andreas Treichl. Asta pentu că, probabil, românii sunt mai obişnuiţi cu brutalităţile statului decât cetăţenii statelor occidentale. Vechile reflexe ale supunerii în faţa voinţei implacabile a celor care deţin puterea a funcţionat din nou, fără greş.
Dealtfel, Băsescu a făcut ceea ce făcea şi Ceauşescu când anunţa scumpiri şi ne îndemna să mai „punem o haină” ca să rezistăm restricţiilor de gaze şi curent. Într-o ţară cu adevărat democratică s-ar fi făcut, poate, un referendum şi s-ar fi ţinut cont de rezultat. La noi, pensionarii au scăpat ca prin urechile acului de amputarea de 15%, doar pentru că, în mod surprinzător, Curtea Constituţională a respins măsura.

Sincer să fiu, nu cred că acest sacrificiu impus a ajutat la ceva. Am împrumutat, poate, ceva mai puţin la dobânzile uriaşe pe care le-a impus conjunctura. Oricum, însă, aceste datorii vor fi greu – dacă nu imposibil – de plătit vreodată. Este ideea pe care s-a mers adesea în cursul istoriei şi cel mai bun exemplu îl constituie Polonia. În timp ce Ceauşescu s-a dat – şi ne-a dat – peste cap ca să plătească datoria externă, polonezii ajungeau la peste 40 de miliarde de dolari – o sumă uriaşă pentru vremea respectivă – de care au scăpat prin anularea ei de către conclavurile politico-financiare ale vremii, care aveau nevoie de „modelul polonez”. România – recte Băsescu&Boc – au ales formula amputărilor bugetarilor în locul celei a amputării bugetelor instituţiilor parazitare sau bugetofage.

Decât să-şi arunce în drum clientela de partid, instalată în felurite sinecuri, au preferat să strângă cureaua celor vreo două milioane de simpli angajaţi ai instituţiilor statului.

Suntem, adesea, sideraţi de încăpăţânarea grecilor în a respinge politica de austeritate: la urma-urmelor, ce vor? – ne întrebăm noi. Asta e situaţia! Grecii însă ştiu că nu ei au creat această situaţie, ci factorii politici şi beneficiari ai acestor experimente, care au adunat averi imense puse la adăpost în străinătate. Păstrând proporţiile, nu suntem departe de această schemă. Probabil că dacă s-ar putea recupera banii furaţi sau agonisiţi prin mijloace ilegale sau abuzive de către românii care au exploatat conjuncturile favorabile, am putea scăpa de datorii.

Pentru mioritica naţiune română, cea prea îndelung răbdătoare, noul test de rezistenţă îl reprezintă conştientizarea faptului că aceste sacrificii n-au servit, practic, la nimic, că situaţia generală continuă să se înrăutăţească, datorită incompetenţei liderilor politici şi că, foarte probabil, noi sacrificii vor fi anunţate cu aceeaşi naturaleţe şi determinare.

Cel mai straniu este faptul că acest comportament mioritic l-au dobândit şi politicienii din opoziţie, care par să nu mai aibă puterea şi voinţa necesare de a se opune abuzurilor.