Dacã, în 1996, PDSR-ul, ca partid aflat la putere, a intrat în campania electoralã decis sã recupereze ceea ce pierduse prin actul guvernãrii, folosind metode diverse - între care ºi cele „neortodoxe", reclamate cu mânie de adversari - rezultatul scrutinului fiind considerat atunci ca putând oferi, în cea mai rea variantã posibilã, un câºtig la prezidenþiale ºi pierderea „la mustaþã" a legislativelor, astãzi, principalul partid de guvernãmânt - PNÞCD - pare resemnat. Cu lipsa de diplomaþie devenitã tradiþionalã, preºedintele Convenþiei ºi al partidului, dl Diaconescu, a admis, într-o emisiune televizatã, cã PDSR-ul ºi dl Iliescu vor fi urmãtorii „stãpâni" ai þãrii. O astfel de resemnare, cu un an ºi aproape jumãtate înaite de data previzibilã, a scrutinului, este un semn rãu pentru democraþie, în general, ºi pentru puterea de astãzi, în special, pentru cã ea dezechilibreazã grav întregul sistem politic. Este ca ºi când, înaintea unui meci decisiv, gazdele acceptã ideea cã vor pierde întâlnirea, ºi încã la scor. ÃŽn fotbal, o asemenea atitudine ar fi taxatã drept vânzare, pentru cã, în arena sportivã, ºansa trebuie jucatã pânã la capãt. Pe scena politicã, anunþarea deznodãmântului, încã din actul doi, face inutilã continuarea spectacolului, cei mai logic lucru fiind pãrãsirea sãlii de cãtre audienþã. Electoratul român, din pãcate pentru el, nu poate pãrãsi sala. El „rãmâne pe locurile lui" - vorba cuiva pe care istoria încearcã sã-1 uite -, asistând la degradarea continuã a actului de guvernare, nesusþinut de o autenticã autoritate ºi decizie legislativã, cu consecinþe directe asupra stãrii de fapt a întregii þãri. Pentru cã, dincolo de demagogia populistã ºi de acuzele de circumstanþã aduse acesteia, în lipsa unor argumente credibile, România a atins treapta cea mai de jos a tuturor componentelor esenþiale ale societãþii: nivel de trai, stare economicã, condiþie socialã, speranþã de viitor. Or, peste toate acestea, resemnarea actualei Puteri are semnificaþia - gravã - a turnãrii gazului peste foc.