Pentru a înghiţi mai uşor umilinţa depunerii jurământului de către noul cabinet restructurat, Traian Băsescu şi-a programat un discurs solemn, cu iz electoral, în care a făcut apel la naţiune să-l sprijine în lupta cu mafia ‚băieţilor deştepţi’ care au pus mâna pe Executiv, transformându-l într-un Consiliu de Administraţie. Gestul preşedintelui a sunat, ca şi discursul, neconvingător, pentru cei care se întreabă dacă lupta cu relele poate fi dusă cu jumătăţi de măsură: dacă e un guvern nelegitim, de hoţi şi de impostori, n-ar fi trebuit să-l valideze! Cu toate riscurile constituţionale. În fapt, şi-a încheiat discursul într-o notă şugubeaţă, invitând asistenţa a doua zi la depunerea jurământului, când avea să ciocnească cupa de şampanie (de post) cu fiecare dintre membrii bandei…
Cu acest moment, România bifează încă o situaţie penibilă din manualul procedeelor democratice. După alternanţa la putere (experimentată de două ori) iată că apare şi concubinajul dintre un preşedinte de o culoare, sau orientare, şi un şef de guvern de alta. Iniţial, cei doi au fost în aceeaşi barcă, însă i-au despărţit rapid diferenţele de ereditate, conexiunile şi opţiunile. Practic, nu avem de-a face cu diferende ideologice, nici doctrina liberală, iar cea democrată nici atât, neavând o marcă definitorie în contextul obiectivului major al integrării europene, ci cu o competiţie între ‚grupurile de interese’, între ‚băieţii deştepţi’ ai fiecărei părţi. Desigur, discursul prezidenţial, corect pe fond, ar avea o valoare în cu totul alte condiţii. Pentru că discursul e corect – persoana nu este cea potrivită. Asemeni celor pe care-i critică şi-i acuză, Traian Băsescu provine din aceleaşi medii politice, a evoluat în aceleaşi contexte şi a acumulat o ereditate de care nu se poate debarasa la dorinţă. Nici până acum preşedintele nu a clarificat acuzele majore care i se aduc – de la modul în care a dobândit casa din Mihăileanu, pe când era primar, şi până la îngheţatul dosar ‚Flota’, sau la acuzele de colaborare cu Securitatea. Desigur, toate pot fi puse pe seama manevrelor celor care se simt ameninţaţi de demersurile sale justiţiare. Pot fi catalogate drept falsuri sau denigrări. Dar pentru asta este nevoie de argumente. Şi de documente.
Ceea ce se întâmplă în aceste zile în România seamănă cu o piesă suprarealistă: este o ţară în care primii doi oameni în stat, care au luat împreună puterea, se păruiesc zilnic şi se acuză de cele mai odioase fapte; în care primul este exponentul unei minorităţi electorale, iar preşedintele este repudiat de clasa politică şi unde al doilea primeşte senin jurământul unui guvern pe care-l acuză de hoţie şi de asociere infracţională, cu puţin timp înainte ca el însuşi să fie suspendat pentru încălcări repetate ale Constituţiei. Şi toate astea într-o ţară care abia a păşit într-o familie politică şi instituţională care presupune cu totul alte valori decât cele pe care le practică ea însăşi.