Dacã acceptãm ideea cã rãmâne valabilã numãrãtoarea actualã (ºi nu aceea prin care se corecteazã trecerea anilor cu 5, ceea ce ar însemna cã ne aflãm nu în 2001, ci în 2005), înseamnã cã în urmã cu 1968 de ani Iisus parcurgea tragicul traseu al patimilor, cu crucea în spate ºi cu coroana de spini pe cap, în mijlocul mulþimii nerecunoscãtoare care refuzase sã-i salveze viaþa, îndreptându-se spre locul sacrificului de pe Muntele Mãslinilor. Este pilda supremã pe care ne-o oferã Sfânta Scripturã, cea care ar trebui sã ne cãlãuzeascã perpetuu printr-o existenþã presãratã cu primejdiile tentaþiilor, ale egoismului ºi intoleranþei, ale lipsei de bunã cuviinþã ºi de înþelegere pentru cei din jurul nostru. Chiar dacã contactul nostru cu religia ºi cu principiile sale fundamentale a fost afectat de interdicþiile formale pe care le-a impus propaganda ateistã, modelele sale rãmân valabile. ªi le regãsim în viaþa noastrã de fiecare zi fãrã a dovedi cã învãþãm ceva din aceste experienþe repetate. Iatã, drumul pe care-l parcurge societatea româneascã în ultimul deceniu ºi ceva este presãrat cu aceleaºi încercãri. Reforma româneascã, încununatã cu spinii libertãþii, poartã în spinare crucea ineficienþei economice pe care o vor rãstigi hoþia, ineficienþa, lipsa de talent managerial ºi partizanatul politic. Dacã modelul istoric ºi religios este inevitabil, nu ne mai rãmâne decât sã asistãm, vinovaþi, la rãstignire ºi sã nãdãjduim cã dupã aceea va veni înãlþarea la ceruri ºi reînvierea. Reînvierea încrederii în propriile noastre forþe, în propria noastrã capacitate de a ne asigura o existenþã cel puþin decentã, în ºansa noastrã de a atinge obiectivele fundamentale ale demersurilor noastre istorice. Cu credinþa cã, asemeni lui Iisus, ne vom înãlþa din abisul deznãdejdii spre limanul de încredere. |