Mâine se împlinesc 11 ani de la evenimentele care au pus pentru prima datã sub semnul întrebãrii ataºamentul românilor faþã de democraþie în general, dincolo de opþiunile de principiu. Pentru cã atât "fenomenul" Pieþei Universitãþii, cât ºi reacþiile pe care aceasta le-a generat, îºi trãgeau seva dintr-o intoleranþã tipic totalitarã, fiecare parte refuzând celeilalte dreptul la exprimare ºi la identitate, într-o manierã ce amintea izbitor de cutumele în funcþiune pânã cu doar mai puþin de ºase luni în urmã.Piaþa Universitãþii n-a fost nici momentul de puritate pe care l-au imaginat protagoniºtii sãi ºi nici balta de abjecþie pe care o considerau detractorii. A fost o formulã de protest la protestul deja exprimat. O contestare a contestãrii în cea mai clarã manierã materialist-dialecticã. Piaþa Universitãþii a grupat în special pe aceia cãrora absenþa în 22 decembrie le-a creat un sentiment de frustrare ºi de revoltã împotriva celor care "confiscaserã" Revoluþia, mai iuþi în reacþii sau favorizaþi de întâmplare. Nu este foarte de mirare cã în Piaþã, au evoluat alãturi anticomuniºti înfocaþi ºi activiºti convertiþi peste noapte la o democraþie de tip nou. Au cântat ºi au scandat împreunã, naivi în cãutare de inefabil ºi oportuniºti care sperau sã prindã ºi ei un loc la masa învingãtorilor.Piaþa Universitãþii nu s-a bucurat nici de simpatie ºi nici de sprijin în electoratul tãcut.Acesta a dat un verdict aspru când, la 20 mai, a fãcut coadã la urne pentru a încredinþa þara emanaþilor de primã generaþie. Vor fi trebuit sã treacã nu mai puþin de ºase ani pentru ca emanaþii celei de-a doua generaþii sã primeascã votul de încredere al majoritãþii, pentru a-l irosi într-o manierã ce va rãmâne, poate, unicã în istoria noastrã.Ce rãmâne, deci, la 11 ani dupã crearea enclavei libere de comunism din Piaþa Universitãþii? Nimic altceva decât ecoul bâtelor minereºti pe spinãrile câtorva naivi rãmaºi la locul faptelor lipsite de glorie ºi de urmaºi, pãrãsite în grabã de oportuniºti. |