Data de 1 Septembrie reprezintă scadenţa guvernului „Boc IV”. N-a fost fixată nici de Parlament, nici de Opoziţie. Ci chiar de cel care l-a numit, cu insistenţă, pe Boc, de patru ori în fruntea unui guvern a cărui reputaţie o întrece pe cea a tuturor celor care l-au precedat.
Sătul şi el de bâlbâielile, ineficienţa şi lipsa de performanţe demonstrate de echipa care s-a instalat la Victoria după realizarea - în modalitatea cunoscută – a unei fragile majorităţi parlamentare, Băsescu a lansat acest termen. Cu precizarea că la 1 Septembrie, cine nu reuşeşte să facă reforme, trebuie să plece. Până acum, reforma a fost înţeleasă într-un singur fel, de majoritatea deţinătorilor de portofolii: să se înscrie în limita fixată de reducerea personalului. După ce au fentat de câte ori au putut această prevedere, acum ar avea de ales: ori taie în carne vie şi dau afară tot ce prisoseşte, ori pleacă chiar ei.

Din capul locului trebuie spus că această reformă este una pur „estetică”, de ochii lumii. Ea nu izvorăşte dintr-un calcul precis, care să indice care sunt parametrii de funcţionare corectă şi eficientă a administraţiei în general. Fiecare ministru a redus după cum l-a tăiat capul, urmărind doar să ajungă la rezultatul final. O adevărată restructurare ar fi pus, din capul locului, problema remodelării întregului ansamblu: este nevoie, în continuare, de 16 ministere? Este justificată funcţionarea acestora? N-ar trebui ca aparatul administrativ – principala problemă în raporturile noastre cu FMI – să fie mai adaptat noilor situaţii intervenite în timpul crizei?

Ce vom afla, deci, miercuri (dacă vom afla)? În primul rând că miniştrii şi-au îndeplinit măreaţa sarcină de a-i da afară pe cei fără pile şi de a menţine, în continuare în funcţii călduţe, clientela de partid, pedelistă.

Importantă este însă remanierea Guvernului: ce miniştri vor fi schimbaţi şi cu cine? Căci, fără a cădea nişte „capete”, toată mişcarea asta este lipsită de rost. Un calcul simplu pe care-l face însăşi aripa parlamentară a PDL-ului, cea care suportă în primul rând consecinţele erorilor şi defecţiunilor aripii ministeriale, este că cel puţin doi miniştri trebuie să dispară rapid: Vlădescu şi Şeitan sunt campionii inconsecvenţei, ai bâlbâielilor, ai contrazicerilor şi ai incapacităţii de a aborda în mod corect şi eficient criza şi efectele sale. Apoi, o remaniere care nu-i va cuprinde pe cei cărora li s-a pus definitiv eticheta de profitori şi aranjori ai resurselor bugetare – Berceanu – Videanu – Udrea – nu va fi credibilă pentru marele public, aceştia fiind consideraţi de fapt cei care exercită guvernarea, nu Boc, pe care toată lumea îl percepe ca pe o marionetă fără păreri proprii şi fără autoritate.

Dar, aşa cum se întâmplă deobicei, aşteptărilor mari le corespund realizări minore. Cel mai probabil, datorită presiunilor exercitate de aliaţi, care nu vor accepta să renunţe la portofoliile pe care le deţin, nici modificările în cadrul entităţii pedeliste nu vor putea fi mai categorice. Aşa că, foarte probabil, vom asista la una sau două schimbări „cosmetice” pe un program care nu a funcţionat niciodată.