Anul 2005 a însemnat pentru primul preşedinte-jucător din istoria modernă a României testul esenţial al relaţiei sale cu celelalte puteri.Relaţia cu Executivul a fost, poate, cea mai năbădăioasă. A început cu declaraţii de iubire totală şi cu sacrificii demne de un nou Meşter Manole (a renunţat la Blaga, pe care abia-l alesese consilier şi le-a 'donat' pe Cristina Pârvulescu şi Sulfina Barbu, două dintre fruntaşele 'batalionului portocaliu' de femei) pentru a ajunge la un conflict deschis cu premierul, în urma refuzului acestuia de a demisiona. Odată cu ratarea şansei anticipatelor, Băsescu s-a împăcat cu ideea şi, în final, a decretat că Guvernul ar fi 'cel mai tare' de după Revoluţie, anul sfârşindu-se cu clasicele pupături în Piaţa Endependenţei.Relaţia cu Parlamentul s-a înscris în parametrii neconstituţionali ai favorizării evidente a formaţiunilor care l-au propulsat la putere şi prin atacuri continue şi directe la adresa foştilor adversari. Nici membrii minoritari ai Alianţei nu s-au bucurat de un tratament mai bun, chiar dacă maghiarii nu au fost gratulaţi cu epitetele adresate umaniştilor-conservatori. Ca preşedinte al ţării, Băsescu a continuat să fie preşedinte al democraţilor şi al unei aripi democrate a liberarilor, pe fondul refuzului majorităţii acestora din urmă de a urma neabătut indicaţiile prezidenţiale. Pe scurt, o relaţie tensionată şi incoerentă prin jocul dublu făcut în momentul în care decizia Curţii Constituţionale în problema şefilor Camerelor a devenit previzibilă.Relaţia cu Justiţia a fost, poate, cea mai acută. Băsescu a văzut în întregul sistem juridic piedica majoră a atingerii obiectivelor sale electorale. N-a întârziat să îi catalogheze pe magistraţi drept dinozauri sau să-i acuze de servilism faţă de fosta putere. Singura ocazie în care a avut cuvinte de laudă pentru magistraţi a fost atunci când au închis dosarul 'Flota' şi când au pus NUP pe dosarul casei din Mihăileanu.Relaţia cu presa a fost singura în care a dovedit consecvenţă. După ce a tăiat publicitatea guvernamentală şi i-a alungat pe ziarişti din avionul prezidenţial, a răspuns punctual fiecărei critici, catalogând-o drept diversiune îndreptată împotriva sa de către adversarii politici. N-a rămas dator cu epitetele, a acuzat la rândul său fără prea multe probe, iar zelul manifestat în rezolvarea crizei ostaticilor n-a exprimat simpatia sa pentru branşă, dorindu-se mai degrabă o revanşă asupra acesteia.Mai mult decât pentru oricare dintre predecesorii săi, pentru Traian Băsescu presa se împarte în două: cea 'ticăloşită', subvenţionată de PSD sau de alte 'cercuri de interese' obscure, şi cea 'portocalie', care-i cântă în strună cu profesionalism şi cu onestitate. Cale de mijloc nu este pentru un preşedinte care nu e capabil să perceapă nuanţele.Ar mai fi, desigur, relaţia cu puterea... prezidenţială. Adică cu el însuşi. Este cea mai nonconformistă dintre toate, Traian Băsescu dovedind cu prisosinţă că nu se simte în largul său în haina tradiţională, croită de Constituţie şi că n-are nici o reţinere în a călca protocolul şi tradiţiile pentru a impune un alt tip de lider. Nu neapărat unul mai bun...