Eu, în locul lui Mircea Geoană, nu l-aș fi iertat pe Iliescu pentru ce-a afirmat, după moțiune, în legătură cu actualul șef al partidului pe care l-a fondat el. Citez din memorie: acesta, care la câteva luni după ce l-am numit ambasador la Washington, îi trimitea lui Constantinescu un fax de felicitare că a scăpat țara de „cancerul Iliescu”! Este prima data când fostul președinte se referă la acest document, despre care s-a vorbit mult, fără ca însă Emil Constantinescu, posesorul său, să-l dea la „Răsboiu’„.
Este, probabil, episodul cel mai jenant din cariera sa politică, ce dezvăluie o trăsătură a personalității cu care nu prea are de ce să se mândrească: oportunismul. Nu are de că se mândrească, deși i-a fost folositoare. Dacă ar fi fost mai rigid în privința principiilor, poate că nu ar fi ajuns președintele celui mai important partid din opziție (dacă PSD-ul mai este în opoziție). Relația Geoană-Iliescu a fost, de la bun început, veriga slabă a noii structuri realizate în urma Congresului din 2005. Din nefericire pentru partid și pentru susținătorii săi, între cei doi nu a existat, niciun moment, o comunicare reală, ambii preferând să se izoleze în mijlocul susținătorilor lor, trimițâmdu-și de acolo săgeți otrăvite. Iliescu și Geoană nu aparțin doar unor generații diferite ci și unor curente de gândire și de acțiune care, în ciuda siglei, nu au nimic comun. Mai mult, cei doi se desconsideră reciproc, deși știu că conjunctura actuală îi obligă să frecventeze același grup politic. N-a fost moțiunea primul punct asupra căruia opiniile lor au fost contrare. Ba, aș zice, că n-a fost, până acum, subiect important asupra căruia să aibă aceleași opțiuni. Lipsa de comunicare internă a împims lucrurile în afară, în ograda presei. Relativul echilibru de forțe a împiedicat însă, fiecare dintre părți, să întreprindă acțiuni decisive împotriva celeilalte. Este și motivul pentru care, la Brașov, Geoană a ezitat să propună vreo măsură concretă împotriva lui Iliescu, și i-a acordat „răgazul de reflecție” până la finele lui noiembrie. Dacă ar fi făcut ceva, cu siguranță că ar fi avut o opoziție serioasă din partea tot mai numerosului grup de activiști care consideră că după cele două eșecuri (suspendarea și moțiunea) ar trebui să se retragă din fruntea partidului. În același timp, Iliescu are răgazul să reflecteze dacă va pune în practică planul său din 2005, cel cu Polul Stângii, sau așteaptă ca lucrurile să se rezolve de la sine.