Se vor împlini, iată, zece ani de când spinoasa chestiune a regalității încinge spirite și generează conflicte majore într-o societate rămasă, parcă, pe baricadele luptei de clasă.Faptul că nici de data aceasta-mă refer la sărbătorirea Zilei Naționale – nu s-a ajuns la o soluție rezonabilă, în ciuda faptului că majoritatea aflată la putere avea datoria morală să o facă, spune multe despre incapacitatea clasei noastre politice de a se desprinde de prejudecăți și de interesele de conjunctură.În toată această poveste, fostul suveran are o singură vină - dacă putem spune așa: de a se fi lăsat mult prea des manipulat de cei ce doreau să câștige trese politice pe seama noțiunii de regalitate.
Cred că primul lucru care ar fi trebuit să fie reglat – și era de datoria reprezentanților noului regim instalat la București, după decembrie1989, s-o facă – este să restabilească locul istoric pe care-1 ocupă de drept Casa Regală. Mai bine de opt decenii, la cârma României s-au aflat descendenții familiei de Hohenzollern. Sub ei, România a parcurs un drum lung și sinuos, de la condiția de teritoriu supus Înaltei Porți, la aceea de națiune europeană modernă.Istoriografia comunistă a încercat să ignore și să mușamalizeze acest rol, punând accentul pe episoadele regretabile ale vieții de familie.Autoritățile de după '89 nu numai că nu au făcut eventualele reparații,dar chiar au intrat într-un conflict deschis, soldat cu scene și întâmplări ce aveau să ne confere o imagine de neinvidiat: refuzuri ale intrării în țară, urmăriri pe autostradă, expedieri – pachet, etc.
Manevrat cu grijă în campania electorală din '96,stindardul monarhismului a fost abandonat în debaralele Cotrocenilor. Și, odată cu el, au avut aceeași soartă și măsurile de necesară restituire morală care ar fi trebuit să însoțească trecerea prin istorie a familiei de laVersoix.O istorie în care penultima zi națională din acest secol ar fi trebuit-și ar fi putut – să fie o etapă.