Cineva, mai deprins cu agitaþia de fiecare zi, ar putea sã creadã cã România este o planetã care se învârte în jurul altor probleme decât cele cu care se confruntã restul lumii.
Criza e gravã, nu dã semne de domolire – ba, chiar, unii demnitari cu specialitãþi foarte aplicate, apreciazã cã vom avea nevoie de cel puþin zece ani pentru a ieºi din ea – ºi peste tot guvernele se confruntã cu diferite soluþii care sã o facã mai suportabilã pentru majoritate, pentru cã minoritatea celor bogaþi s-a adaptat strãlucit – dovadã cei trei superbogãtaºi români din Topul Forbes, care au depãºit miliardul. Guvernanþii noºtri se leagãnã în iluzia cã lucrurile nu stau chiar aºa de rãu ºi fac comparaþii complet nepotrivite ( Boc zice cã s-ar putea sã ajungem în situaþia Greciei! Unde nu dã Domnul, zic cei care vãd partea plinã a paharului elen ) ºi, în faþa valului ameninþãtor al revendicãrilor sociale, fac pe orbii ºi-ºi gãsesc alte teme de dezbatere.
Cum ar fi asta, cu reformarea politicã ºi cu modificãrile - chipurile, cerute imperios de „popor”. Referendumul lui Bãsescu este cea mai tipicã ( ºi mai neruºinatã – aº îndrãzni sã spun ) formã de manipulare. O chestiune care þine de logica lui Bulã ( nu-i aºa cã e mai bine sã fie bine decât rãu? ) a fost agãþatã de candidatura lui Traian Bãsescu, cu scopul clar de a trage dupã sine voturile „românilor”. Fac pariu, cã pe fond, pe Traian Bãsescu puþin îl intereseazã componenþa ºi structura Parlamentului – cu atât mai puþin cu cât partidul sãu este principalul beneficiar al stãrii actuale. A descoperit însã un instrument cu care poate sã-ºi ºicaneze adversarii profitând de posibilitatea de a-i acuza cã nesocotesc „voinþa poporului”. Dacã reducerea numãrului de parlamentari apare ca o chestiune justificatã, formula unicameralã este departe de a întãri democraþia. Ea este, mai degrabã, proprie sistemelor autoritare. Existenþa a douã camere, între care una ar trebui sã primeascã responsabilitãþi mai exacte, mai aplicate, ar putea menþine un echilibru politic ºi social superior. Asta o înþeleg pânã ºi pedeliºtii, numai cã ei sunt captivi ºi nu au cum sã miºte în front. ÃŽnsuºi liderul lor, specialist în drept constituþional, a argumentat la fel de convingãtor cum pledeazã acum pentru contrariu, superioritatea bicameralismului.
Dar nu asta este problema: ci faptul cã în loc sã ne concentrãm pe ceea ce cu adevarat ne „arde” – soluþiile anti – crizã, dialogul social, stimularea economicã – pierdem timpul cu vorbe ºi cu demonstraþii fãrã rost. „Legitimarea” liberschimbiºtilor lui Oprea a devenit tema principalã a dezbaterilor, într-un moment în care economia pare a se fi poticnit cu totul din cauza incapacitãþii guvernului Boc de a o face sã funcþioneze. Solicitãrile – justificate – ale sindicaliºtilor sunt respinse pe motiv cã nu sunt bani ( deºi au fost votate legi în acest sens ) în timp ce banii sunt aruncaþi pe proiecte inutile sau susþin bugete aberante ( precum cele ale numeroaselor servicii secrete ). Banii sunt, cei care sunt, dar sunt prost împãrþiþi, bugetul susþinând în principal interesele de grup ale unor membri marcanþi ai unei guvernãri care a lãsat departe orice decenþã. Asta e problema, nu obligativitatea rezultatelor unui referendum facultativ – cum zice chiar Bãsescu.