Cineva- om care are loc la masa la care se iau deciziile cele mai importante pentru ţară- îşi mărturisea nedumerirea faţă de faptul că o discuţie scurtă şi banală, de tatonare, referitoare la modul cum ar trebui tratată ziua de 23 august din acest an, a făcut a doua zi explozie în presă, deşi participanţilor la şedinţa CSAT li se ceruse să nu avanseze încă nici o informaţie în acest sens. Nu pentru că chestiunea ar fi fost una secretă, ci pentru că nu se cristalizase încă nici un punct de vedere clar, în afara unor propuneri şi sugestii. Cea mai importantă dintre acestea era că de la respectivul moment istoric se împlinea o cifră rotundă- 60 de ani- şi ca aceasta coincidea cu cea care a generat şi generează festivităţi importante în cadrul naţiunilor implicate conflagraţia mondială. Discuţiile aprinse-într-o tonalitate pe care realitatea celor 14 ani care au trecut de când aceasta era categorisită drept o sărbătoare comunistă nu o justifică- au precedat înseşi deciziile ce urmau să fie luate în acest sens, consumându-se într-un foc de artificii care, până la urmă, ignoră chiar semnificaţia evenimentelor.23 august a fost un moment crucial în istoria şi destinul României. Chiar dacă ni se reproşează o anume propensiune naţională spre trădarea aliaţilor- întâmplată şi la primul război mondial- lovitura de stat de atunci a scutit ţara de pierderi şi suferinţe enorme, de neevitat în condiţiile continuării războiului alături de germani. Ca şi în politică, în război componenta morală nu este cea care prevalează. Prevalează pragmatismul şi interesul general. Ori acesta era de a scoate cât mai grabnic cu putinţă România din cursa sinucigasă pe care o desfăşura. Şi-au unit forţele, pentru aceasta, Casa Regală şi reprezentanţii partidelor politice. Intre care şi comuniştii, încă în ilegalitate, dar purtaţi de valul antrenat de tancurile sovietice. În afară de a-l fi ascuns pe Antonescu în tr-o casă de-a lor, conspirativă, comuniştii n-au făcut mai mult, la 23 august. Asta nu i-a împiedicat însă, cu timpul, să-şi asume în tot mai mare măsură actul, până la a-şi atribui întreaga paternitate. Cei care protestează acum vehement împotriva recunoaşterii acestui act ca unul de însemnătate naţională, nu fac decât să confirme, involuntar, aserţiunile comuniste. Pentru ei şi regele, şi reprezentanţii partidelor istorice se evaporă în negura timpului rămânându-le în faţă doar figura lui Bodnăraş.Decizia de a consemna, în cadrul unei festivităţi modeste şi decente, măcar faptul că România n-a dispărut de pe harta rezultată după cel de-al doilea război mondial, mi se pare una corectă. Un veritabil recurs la istorie.