Adoptarea de către premier a câinelui "Ralf" reprezintă un moment de răscruce în abordarea acestui fenomen care, de căteva săptămâni cutremură Europa. Față de soluția avansată de acest Vali Vijelie al manelei politice care este Traian Băsescu, cutremurătoarea eutanasie (sau, pe românește, omorârea cățeilor vagabonzi) - ceea ce ne propune Adrian Năstase reprezintă deosebirea de esență dintre cele două doctrine: cea democrată, care pleacă de la premisa că reforma nu se poate face doar prin tăierea cozii câinelui, ci prin tăierea beregății sale, și cea social-democrată, care rezolvă problema prin evitarea oricărei tăieturi. Superioritatea celei de-a doua a fost cât se poate de evidentă, având parte de o sugestivă expresie prin vigoarea cu care acest Ralf devenit, din câine comunitar, câine guvernamental, locatar permanent al palatului Victoria, a dat din coadă și a scheunat în direct în fața camerelor de luat vederi. Departe de noi ideea că dl Nșstase ar fi făcut un gest electoral. El a făcut un gest cu valoare de model și dacă acesta va fi înțeles în esența lui, Băsescu și doctrina sa inumană ar fi lăsați fără obiectul muncii și dacă fiecare demnitar va adopta câte un câine, dacă fiecare director, director general adjunct, ministru sau secretar de stat vor face același lucru, atunci eutanasiatorii lui Băsescu se vor face de râs cautând de-a surda, prin cartiere și prin centru, reprezentanți comunitari ai speciei canine pe blana cărora doresc să-și exerseze opiniile. Modelul are și alte valențe: cam în același fel s-ar putea rezolva și problema șomajului - fiecare pedeserist cu stare putând să ia pe lânga sine și să îngrijească un șomer - indiferent de convingerile lui politice; sau câte un pensionar căruia nu-i mai ajunge pensia sau, măcar, câte-un aurolac. Ceea ce ar putea demonstra, fără putință de tăgadă superioritatea de fond a acestei abordări.
P.S. Dacă cu câinii va fi mai simplu -sunt doar vreo 3-400.000 în București- mai greu va fi cu șomerii și pensionarii. Dar ne descurcăm noi...